Micene, un oraş antic pre-elen situat pe un deal aflat în Argolida în Pelopones, dă numele său civilizaţiei miceniene, care se dezvoltă de la 1650 î.Hr. în Grecia continentală. Descoperirea acestei civilizaţii se datorează lui H. Schliemann, care în anul 1876 începe seria săpăturilor de la Micene.
Dovezile arheologice dezvăluie o fortificare a Acropolei oraşului în jurul anului 1500 î.Hr. după cum reiese din morminte descoperite.
În secolul al XV-lea î.Hr. Micene îşi extinde puterea până în Asia Mică (Milet), Melos şi Creta executând dese incursiuni de jaf. Tehnicile utilizate în fabricarea ceramicii şi construirea cavourilor minoice cu boltă sunt adoptate pentru a servi cultului strămoşilor celor din clasa nobilimii. Are loc distrugerea „palatelor noi” şi începe colonizarea Cretei, Rodosului, Ciprului.
Spre jumătatea secolului XV î.Hr. este adoptat sistemul de scriere şi apar primele tăbliţe în liniara B. Aceasta permite scribilor care aveau rolul de a gestiona activităţile agricole şi meşteşugăreşti, de a controla circulaţiei bunurilor (prin sistemul de sigilii) şi ţineau evidenţa lucrătorilor.
Circa 1350 î.Hr. - fortificaţiile de pe dealul Acropole şi din apropiere au fost reconstruite spre a servi la apărarea împotriva triburilor care pătrund dinspre Balcani. Zidurile ridicate sunt numite „ciclopice” pentru că blocurile de piatră utilizate au fost atât de mari încât, mai târziu, grecii s-au gândit că acestea sunt rezultatul muncii mitologicilor ciclopi – uriaşii cu un singur ochi. În spatele zidurilor, din care s-au pătrat încă părţi vizibile, au fost construite palate monumentale.
În jurul anului 1250 are loc un nou val de imigrări („migraţiunile egeene”) care vor duce la creşterea Imperiului asirian mijlociu şi a oraşelor-stat feniciene. Acum are loc ultima expediţie de jaf efectuată de aheii asupra cetăţii Troia care stârnea invidia aheilor din cauza imenselor bogăţii acumulate în palatele regilor ei de-a lungul unor secole de prosperitate şi pace. Expediţia a fost încununată cu succes, oraşul fiind cucerit şi jefuit în mod metodic, apoi grecii s-au retras, fiecare la el acasă, luând o pradă neînchipuit de bogată.
Civilizaţia miceniană cunoaşte o decădere treptată, pentru ca la circa 1150 î.Hr. să aibă loc distrugerea palatelor fortificate miceniene în perioada migraţiei doriană declanşată de avansarea ilirilor către Marea Mediterană.
Izvoarele istorice ce ne permit o reconstituire a societăţii miceniene şi viaţa acelor ahei sunt constituite, în primul rând, din materialul oferit de tăbliţele cu scriere lineară B, descoperite la Ventris. De asemenea, morminte circulare regale situate de multe ori pe dealuri, numite tholoi, ce conţin un bogat inventar funerar, au relevat formarea unei clase sociale războinice cu un statut special, în fruntea căreia se afla un rege.
Societatea miceniană păstrează cadrele societăţii trifuncţionale a indo-europenilor : două clase de privilegiaţi, nobilii (aristoi) şi preoţii, care conduc şi exploatează clasa producătoare – demos.
Regele, poartă denumirea de wanax (şi nu de basileus, ca la Homer), este ajutat de un slujbaş de rang foarte înalt, numit lawagetas, despre care epopeea nu face nici o menţiune. Unii istorici îl interpretează ca fiind „căpetenie a poporului”, alţii ca însemnând „căpetenie a oştirii”. Nu s-a căzut încă de acord dacă este vorba de un mare dregător sau de un comandant suprem. Wanax şi lawagetas, care sunt' cele două personaje de cea mai mare însemnătate din stat, sunt înzestrate cu mari proprietăţi, sau temene. Sub ordinele acestora se află o puternică şi eficace birocraţie formată dintr-o serie de înalţi dregători ale căror denumiri sunt mult mai bine cunoscute decât funcţiile lor reale: telestai (deţinători de terenuri date în arendă), hequetai, basileis, koretere. Suita regală, equeta, este formată din aristocraţia militară, posibil constituită într-o nobilime ereditară.
Demos-ul (poporul) este format dintr-o populaţie diversificată de diviziunea muncii prestate. Sunt menţionate în inscripţii unele profesii liberale (ca cele de medic sau de crainic), precum şi de meseriaşi (brutar, fierar, dulgher, lucrător în construcţia de nave, bijutier, olar, ţesător etc.). Specializarea merge uneori şi mai departe, ca atunci când e vorba de făuritorii de arcuri, de cei ce potrivesc şi fierb unguentele sau de slujitoarele din băi. Toţi meseriaşii aceştia pot fi în serviciul regelui sau al lui lawagetas sau pot lucra pe cont propriu, grupaţi uneori în bresle. ţăranii apar ceva mai rar în arhivele palatului, dar totuşi sunt semnalate diverse categorii de mici arendaşi.
Pe ultima treaptă a stării sociale se situează sclavii, aflaţi în proprietatea regelui, marilor dregători, ba chiar şi unor simpli particulari (este menţionat, de exemplu, sclavul unui fierar). Sclavii care aparţin însă unui zeu, menţionaţi în tăbliţe, par mai curând credincioşi consacraţi unei divinităţi, potrivit unui obicei oriental, decât nişte adevăraţi sclavi. Multe sclave sunt „captive luate ca pradă” şi originile lor (milesiană, cnidiană, lemniană) indică locul în care au fost capturate. Remarcabila expansiune a regatelor aheene era secundată de un excepţional dinamism în sectorul economic, în cel social şi în cel al vieţii spirituale. Puterii civilizaţiei miceniene venea dintr-o economie înfloritoare, ce acoperea nevoile locale în ceea ce priveşte alimentele şi obiectele de primă necesitate, permiţând în acelaşi timp un comerţ avantajos cu ţinuturile cele mai îndepărtate.
Agricultura se baza în primul rând pe cereale şi pe plantaţiile de arbuşti, care se dezvoltă în mod continuu. De asemenea, creşterea animalelor este o ocupaţie prosperă existând imense cirezi de vite şi turme de oi. Poemele homerice abundă în invocaţii pastorale.
Tăbliţele din Pylos, ca şi cele din Cnosos, au permis o clarificare asupra regimului privind pământul : regele şi lawagetas stăpânesc imense latifundii (temene). Ofiţerii sau funcţionarii superiori primesc, în schimbul serviciilor aduse regelui sau a sarcinilor care le revin, terenuri mai mici ca suprafaţă ( kitimena kotonat). Zeilor le erau rezervate importante proprietăţi (etonia) ce par să fi dat uneori loc unor adevărate contestaţii din partea poporului. Tot restul pământului aparţine poporului (damos). Avem de-a face aici cu o amintire din vremea cuceririi, amintire acum îndepărtată.
La sosirea în Grecia a primilor greci aceştia şi-au însuşit toate terenurile cultivabile, care constituie pământul comun (kekemena kotona) alungându-i pe vechii locuitori ai acestor pământuri. Principiul egalitar al societăţilor indo-europene acorda fiecărui cap de familie un lot de pământ, asupra căruia însă nu are drepturi depline
În tăbliţe sunt menţionate terenuri luate din kekemena ketona şi acordate unor particulari, fie contra plăţii unei arende (onata), fie chiar în mod gratuit (anona). Aceste anona sunt acordate numai unor personaje de rang înalt ca răsplată pentru imensele servicii aduse. Înstrăinările definitive constituie o gravă alterare a posesiunii în comun asupra pământului; şi pregătesc, într-o slabă măsură, bazele proprietăţii individuale, care nu se va extinde decât în mileniul următor.
În societatea miceniană se remarcă o diversitate de activităţi meşteşugăreşti manifestate în toate industriile – textilă, ceramică, metalurgică, armurieră –, lucrarea metalelor preţioase, a fildeşului, a coarnelor de animale etc. Ceramica furnizează mari cantităţi de obiecte pentru export, producând nu numai piese utilitare, precum căzi de baie, dar şi acele frumoase vase miceniene, găsite pe aproape întreg ţărmul.
Numărul mare de obiecte miceniene aduse la suprafaţă de săpăturile efectuate pe ţărmul Mediteranei dezvăluie amploarea expansiunii comerciale care era, evident, susţinută de existenţa unei flote puternice. Se cunosc foarte bine corăbiile miceniene, mulţumită reprezentărilor figurate pe geme şi a câtorva modele reduse găsite în morminte (dintre care unul la Micene). Tipul cel mai obişnuit e reprezentat de o corabie cu vâsle (în general cu 5 perechi, dar unele vase mult mai mari numără 15 perechi de vâsle), dar care este prevăzută şi cu un catarg, putând îmbina astfel puterea vântului cu efortul vâslaşilor.
Viaţa aheilor este marcată de o mare religiozitate. Viitorul panteon grec se bazează pe zeităţile indo-europene aduse de greci: Zeus, Hera, Poseidon, Artemis, Atena, Hermes, Ares şi Dionysos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu