ARTA GRECIEI ANTICE:GRECIA CONTINENTALA

Pregătită de arta cretană şi miceniană, arta Greciei antice se dezvoltă între
secolele XII – I î.Ch. , marcînd un punct esenţial de referinţă în istoria artei lumii şi, în
special, în istoria artei europene.
Periodizare:
1) perioada homerică – sec XII- VIII î.Ch.
2) perioada arhaică - sec. VIII- V î. Ch.
3) perioada clasică - sec. V-IV î. Ch.
4) perioada elenistică – sec. IV- I î. Ch.

Perioada homerică.
Cele mai multe mărturii sunt ceramice: decoraţia geometrică avaselor Dipilon este cea
mai spectaculoasă, aici apare cu predilecţie motivul meandrului, specific artei greceşti.
Perioada arhaică.
Prima cristalizare a unei concepţii de tip antropocentric. Apariţia primelor temple
greceşti. In sec. VII se conturează cele două ordine fundamentale: doric şi ionic. Statuara
grecească se desprinde treptat din rigorile stricte ale canonului egiptean, alcătuind o nouă
tipologie antropomorfă. Statuile de tinere fete (kore) şi tineri (kouros) sunt încă axiale,
frontale şi păşesc uşor înainte, dar trăsăturile lor devin într-un nou mod expresive, chiar
dacă se menţin în limitele unui limbaj plastic convenţional. Apare o nouă problemă de
ordin artistic: relaţia corpului cu veşmîntul văzută ca relaţia între structură şi ornament,
puse reciproc în valoare. Acelaşi raport armonios esenţă/aparenţă este instaurat între
condiţia spirituală şi cea corporală prin competiţiile sportive (în 776 î.Ch. încep primele
jocuri olimpice).Trecerea de la perioada arhaică la cea clasică se face în intervalul dintre sec. VI şi
V., cînd antropomorfismul personalizat, caracteristic artei greceşti, se conturează tot mai clar. Opere reprezentative: Purtătorul de ofrandă ( Moscoforul). Deşi chipul păstrează expresia surîsului stereotip al perioadei arhaice, corpul este tratat ca o prezenţă însufleţită, puternică, cu o musculatură atletică. În plus, apare o nouă viziune asuprea relaţiei corp-veşmînt, racordarea lor făcîndu-se cu o excepţională supleţe. Conducătorul de car (Auriga). Preocuparea pentru redarea unei expresivităţi de tip apollinic, calme, senine, anunţă marca de stil a statuarei greceşti clasice. Deşi perfect axial, corpul şi chipul iradiază o forţă interioară stăpînită cu detaşare şi supleţe. Schimbarea esenţială a canonului plastic.Vasele ceramice ating o perfectă armonie între formă şi decorul pictat. Deşi pictura parietală (frescă) nu s-a păstrat, tehnica extrem de rafinată a desenului păstrată pe vase permite reconstituirea limbajului pictural grecesc. O piesă reprezentativă este Vasul Francois (figuri negre pe fond ocru-roşcat); foarte elaborate sunt vasele în care figurile se detaşează pe fond negru, reprezentînd fie scene mitologice avîndu-i ca protagonişti în special pe Heracles şi Tezeu, fie scene de vînătoare, întreceri sportive sau banchete (simpozioane).
Perioada clasică
Sec. V este perioada în care se definesc cele două atribute esenţiale ale limbajului
clasic grecesc: 1) antropocentrismul – prin care se stabileşte o relaţie armonioasă între om şi univers, între microcosmos şi macrocosmos.
2) kalo-kagathia < gr. kalos=frumos, kai= şi, agathos=bun, virtuos. Este principiul armonizării aspectului estetic (frumuseţea exterioară) cu cel etic (frumuseţea interioară: bunătatea, virtutea, curajul). Frumuseţea aparentă a unui corp uman este reflexul frumuseţii sale interioare, generate de armonia şi echilibrul lăuntric cultivate prin cunoaşterea raţională. Această cunoaştere presupunea, pe lîngă cultivarea spiritului, şi cultivarea trupului prin exerciţii şi concursuri sportive desfăşurate în palestre şi stadioane.
Perioada clasică s-a desfăşurat pe parcursul a trei etape.
1) Perioada clasică timpurie, în prima jumătate a sec. V.
Este perioada în care se ridică marile temple din Olimpia, Delphi, Egina. Remarcabilă este decoraţia sculpturală a templului Atenei din insula Egina, a cărei temă centrală este lupta grecilor împotriva perşilor. Frontoanele templului din Olimpia închinat lui Zeus şi fiului său Apollo reprezintă scene de luptă (lapiţii şi centaurii) şi de competiţie (întrecerea de care dintre regele Oinomaos şi Pelops a marcat, la Olimpia , începuturile jocurilor numite pînă astăzi olimpice). Interiorul templului adăpostea statuia hrisoelefantină a lui Zeus de proporţii uriaşe executată de Fidias în perioada clasică. Marile ansambluri sculpturale ale perioadei clasice timpurii se disting prin faptul că formele, mişcările, compoziţia (subordonată legii cadrului) sunt încă schematice, executate cu o anume asprime, de aceea acest stil a fost numit sever. Un ansamblu sculptural reprezentativ al primei perioade clasice este aşa-numitul Tron Ludovisi, trifaţetat, ce reprezintă în partea centrală o temă tipic grecească: Naşterea Afroditei din spuma mării.
2) Apogeul perioadei clasice (Secolul de aur), mijlocul sec. V
Momentul cel mai important este cel al reconstrucţiei ansamblului arhitectural de pe Acropole. Decoraţia sculpturală a acestor temple marchează , prin extraordinara claritate, logică şi supleţe formală, punctul maxim al idealului estetic grecesc ce urmărea atingerea perfectei armonii într-un univers ce a pus în centrul său Omul ca măsură a tuturor lucrurilor (Protagoras, filosof sofist din sec. V).
Opere reprezentative:
Friza Panateneelor. Ampla suită sculpturală a lui Fidias reprezintă procesiunile ce se organizau o dată la patru ani la Atena pentru a o celebra pe protectoarea oraşului, zeiţa Atena Partenos (Fecioara). Tema arhaică a tinerilor primeşte acum expresia ei cea mai complexă şi rafinată în reprezentarea ergastinelor şi a cavalcadei tinerilor atenieni. Printr-o nouă şi forte sensibilă relaţionare corp-veşmînt, static-dinamic, ansamblu-detaliu, lumină-umbră, Fidias a îmbint într-un mod forţa cu graţia, solemnitatea cu firescul.
Elementul plastic unificator a fost excepţionalul său simţ al ritmului şi al tuşeului sculptural.
Zeiţa Nike (Victoria) dezlegîndu-şi sandala. Fragmentul sculptural a decorat balustrada templului Nike Apteros (Victoria fără aripi) aflat chiar lîngă Propilee. Este una dintre cele mai reprezentative opere ale apogeului perioadei clasice, exemplară prin armonia mişcărilor, prin subtilul dialog dintre corp şi veşmînt, prin transpunerea perfectă a principiului kalokagathiei.
Cariatidele. Statuile feminine care susţin porticul templului Erehteion sunt reprezentative pentru felul în care coloana (stylos) poate fi expresia deopotrivă a forţei şi a graţiei, deci poate îmbina armonic un principiu funcţional cu unul estetic.
Doriforul. Statuia lui Policlet întruchipează canonul statuarei greceşti antice. Proporţiile staturii atletului ce poartă lancea sunt considerate etalonul măsurilor corporale armonioase. Poziţionarea în contrapost rezolvă exemplar problema plastică a echilibrului contrapunctic static-dinamic. O altă lucrare a lui Policlet bazată pe aceleaşi principii plastice ca şi Doriforul este Diadumenul (atletul care îşi leagă peste frunte panglica victoriei).
Discobolul. Sculptorul Miron duce mai departe problema raportului static-dinamic prezentă la Doriforul lui Policlet. Mişcarea este o sincronie dinamică, care adună într-un singur moment vizual optim o suită de mişcări particulare.
3) Perioada clasică tîrzie – sf. sec. V
Criza instaurată în lumea greacă prin războiul peloponesiac (Atena vs. Sparta) s-a resimţit şi în artă. Calmul şi armonia spiritului apollinic au fost tulburate în sensul accentuării expresivităţii ce oglindeşte prezenţa unui dezechilibru interior, a unei nelinişti şi oboseli lăuntrice. In acelaşi timp, se amplifică gustul pentru lux şi rafinament, pentru fastul citadin. Triadei Secolului de aur :Fidias, Policlet, Miron, îi succede o alta: Scopas, Praxiteles, Lisip.
Opere reprezentative:
Apoxiomenos. Lucrarea semnată de Lisip este revelatoare pentru noul canon al epocii, mai suplu, uşor efeminat prin contraposto-ul unor forme atletice longiline, marcate de oboseala de la sfîrşitul competiţiei. Lisip a fost sculptorul oficial, de curte, al lui Alexandru Macedon, singurul care avea dreptul să-l portretizeze. Aceeaşi calitate privilegiată a avut-o cel considerat a fi fost cel mai mare pictor al artei greceşti, Apelles. Picturile sale nu sunt cunoscute decît din descrierile contemporanilor, acestea remarcîndu-se prin efectele extraordinare de iluzionism optic. Viziunea şi tehnica sa au fost valorizate ca pe o preţioasă moştenire peste 2000 de ani, în Italia Renaşterii (sec. XV).
Apollo Sauroctonul (omorîtorul de şopîrlă) . Hermes cu Bachus copil în braţe. Ambele statui sunt opere ale lui Praxiteles, sculptor a cărui viziune denotă gustul pentru o expresivitate rafinată, pătrunsă de senzualitate. Execuţia este delicată, cu treceri subtile de la un plan formal la altul, iar mişcările sunt unduitoare, efeminate, sugerînd o stare interioară de reverie, de abandon nonşalant al rigorilor ce definesc un spirit raţional.
Menadă dansînd. Decoraţia sculpturală a mausoleului din Halicarnas. La decorarea monumentalului edificiu au participat mai mulţi sculptori, dar cele mai reprezentative scene îi aparţin lui Scopas. Forţa expresivă a personajelor sale constă în
mişcările dramatice, convulsive sau extatice, corpurile răsucindu-se în jurul propriilor axe. Marca de stil o constituie privirea melancolică, aburită, cu pleoapele uşor lăsate. In special la friza templului din Halicarnas, viziunea şi execuţia sa pătrunsă de exultanţa şi patetismul dionisiac anunţă noua orientare a artei din perioada următoare, cea elenistică.
Un gen sculptural nou cunoaşte o dezvoltare deosebită la sfîrşitul perioadei clasice: statuara mică, şi în special cea cu rol funerar. Cele mai reprezentative sunt statuetele ceramice de Tanagra ce reprezintă tinere femei drapate surprinse în atitudini fireşti, pline de graţie, modelate cu un deosebit rafinament şi simţ al proporţiilor. Tanagralele atestă şi ele interesul tot mai accentuat al lumii clasice tîrzii pentru misterul trecerii dincolo de hotarul vieţii, atitudine specifică sfîrşitului unei epoci artistice.
Perioada elenistică – sf. sec. IV – sec I î Ch.
Această perioadă a artei Greciei antice începe cu un sfîrşit: moartea lui Alexandru Macedon, în 323 î. Ch., cînd uriaşul imperiu întemeiat de acesta, prin care cultura şi limba greacă s-a răspîndit în întregul Orient, a fost împărţit în provincii. Centrul de interes al culturii şi civilizaţiei se deplasează înafara Greciei continentale. Noile capitale ale culturii antice au devenit oraşele Alexandria (Egipt), Pergam, Antiohia, Milet (Asia Mică), Rodos (insula Rodos din Marea Egee). Perioada elenistică a fost ultima etapă a evoluţiei artei greceşti, dar a cărei splendoare anunţa, în mod paradoxal, începutul sfîrşitului. Ea a fost denumită elenistică de la vechiul nume al Greciei, Elada, întemeiată de Helen, conducătorul legendar considerat strămoşul comun al tuturor grecilor. Datorită fărămiţării politice şi a amestecului dintre culturi şi civilizaţii, factorul de unitate al elenismului l-a constituit menţinerea idealului referitor la frumuseţea perfectă a naturii umane şi credinţa în libertatea şi demnitatea individului, valori transmise, prin cultura şi civilizaţia romană, Europei moderne.
Arta elenistică, în raport cu aceea a clasicităţii greceşti (al cărei centru spiritual era Atena), datorită puternicelor influenţe orientale, se caracterizează prin fast, grandoare, exces decorativ şi patetism al limbajului plastic. Pierderea măsurii clasice, a simţului armoniei şi echilibrului sunt simptomele caracteristice perioadelor de criză pe care arta le oglindeşte într-un limbaj metaforic ce-i este propriu.
Opere reprezentative:
Decoraţia sculpturală a altarului din Pergam. Tema centrală redă extrem de plastic Lupta dintre zei şi giganţi (Gigantomahia). Schimbarea de tehnică este clară, figurile fiind sculptate într-un alto-relief pronunţat; astfel, contrastul puternic între lumină şi umbră, între figură şi fond sporeşte impresia de intens dramatism. Figurile sunt compuse pe trasee diagonale puternice, cu mişcări convulsive, sacadate, cu o expresie patetică a chipului. Aceeaşi încleştare a trupurilor ce se confruntă pe viaţă şi pe moarte este prezentă şi într-o altă lucrare reprezentativă pentru nouă sensibilitate a epocii: Laocoon. Compoziţia este excentrică, îşi pierde caracterul monolitic, monumental pentru că golul tinde să invadeze şi să dizloce plinul alcătuit din jocul maselor compuse piramidal. Apare, ca influenţă clar orientală, diferenţa de scară între personaje, reflex profan al perspectivei hieratice (în speţă aici, de tip persan). O alt grup statuar ce tratează aceeasi tema a morţii şi sacrificiului este Gal sinucigîndu-se, operă a Şcolii din Pergam. Specifică viziunii acestei perioade este şi statuia zeiţei Nike descoperită lînga insula Samothrake (Dardanele). In schimb, la antipodul acestei viziuni orientalizante se situează
statuia denumită Venus din Milo. Aceasta sintetizează, ca un ultim ecou, idealurile kalokagathiei clasice.