Această epocă vine după o expansiune teritorială în urma căreia grecii au obţinut o prosperitate materială şi culturală ce se apropie de cea din perioada miceniană. Colonizarea, care continuă în această perioadă, a furnizat cetăţilor greceşti produse alimentare necesare traiului, a permis dezvoltarea meşteşugurilor şi expansiunea comerţului maritim. Noile colonii se bucurau de autonomie politică şi aveau instituţii proprii, dar păstrau legătura cu cetatea-mamă (metropola) prin practicarea aceluiaşi cult şi prin obiceiuri comune. Beneficiare de materii prime şi de câmpii relativ întinse ce dădeau bogate recolte de cereale noile colonii au cunoscut o rapidă dezvoltare care a permis crearea unei pături bogate de negustori şi ţărani bogaţi care nu mai acceptau să fie dominaţi de o oligarhie.
Tulburări interne şi crize sociale, create pe fondul slăbirii autorităţii aristocratice, sunt legate de evoluţia economică. Extinderea pieţelor în cursul secolelor VIII-VII î.Hr. duce la perfecţionarea mijloacelor de schimb. Sunt folosite diferite etaloane de valoare care vor culmina cu apariţia monedei sub forma unor rondele mici de argint, bătute pe avers şi revers cu efigia unei familii mari care le garanta integritatea (totuşi se continua şi cântărirea monedelor). Schimburile comerciale au dus la crearea unei puternice clase legată de comerţ şi activităţi industriale care vor cere, în timp, o mai bună reprezentare politică.
Problemele sociale cele mai grave sunt cele ale agricultorilor, clasa cea mai numeroasă, puternic concuraţi de produsele venite dinspre Magna Grecia şi Pontul Euxin. ţăranii sunt aduşi în situaţia de a se trezi înglodaţi în datorii, din ce în ce mai mari, de către marii proprietari nobili. Mulţi dintre ei îşi pierd micile proprietăţi fiind reduşi la starea de muncitori agricoli, iar uneori chiar pot fi vânduţi ca sclavi sau alungaţi de pe pământurile lor pe care noul proprietar le lucrează cu sclavi. În polisuri, de asemenea, folosirea sclavilor a avu drept consecinţă agravarea situaţiei muncitorilor liberi, care vor îngroşa rândurile şomerilor.
Răspunsul aristocraţiei la revendicările claselor sociale sărăcite, care cereau anularea datoriilor şi împărţirea pământurilor, consta în represalii ce constau în execuţii sau proscrieri. Această stare de lucruri influenţează negativ capacitatea de apărare a polisurilor întrucât soldatul acelor vremuri (hoplitul) se echipa pe cont propriu, iar armata îi cuprindea pe toţi cei care puteau să suporte cheltuielile.
Din 650 în oraşele ioniene se produce, pe acest fond, o îndepărtare a familiilor de sânge şi la impunerea marilor familii de negustori. Demosul (poporul = cei care nu sunt nobili) începe să-şi afirme tot mai mult voinţa şi cer o îmbunătăţire a organizării polisului prin redactarea unor legi scrise. Pentru scrierea acestora vor apela la arbitri respectaţi care vor redacta coduri de legi. Până în acel moment, judecătorii, toţi nobili se raportau la darea sentinţelor la o tradiţie care era favorabilă clasei lor.
Noile legislaţii, apărute mai întâi în Magna Grecia (Zaleucos la Locri, Charondas la Catania), au limitat competenţa judecătorilor genos-ului şi prin transferarea atribuţiile pentru judecarea crimelor către polis au urmărit să pună capăt vendetelor. Reformele realizate de legislatori reprezentau cel mai adesea un compromis între preocupările conservatoare ale aristocraţilor şi revendicările poporului.
Reformele din cadrul justiţiei nu au fost suficiente pentru instaurarea păcii în polisurile greceşti, abuzurile celor bogaţi favorizând apariţia tiraniei. Tirania, o formă de conducere prin care în fruntea cetăţii se află un şef investit cu puteri dictatoriale de către demos, a fost forma sub care au trăit aproape toţi grecii de la mijlocul secolului aş VII-lea până la mijlocul secolului al VI-lea. Tiranii, care de cel mai mute ori sunt chiar aristocraţi, se folosesc de diferite metode de rămâne la putere (eliminarea opozanţilor, ocuparea polisului, formarea unei gărzi personale etc.) şi duc o politică care urmărea să îmbunătăţească viaţa cetăţenilor. Tiraniile coincid cu perioadele de înflorire a civilizaţie greceşti.
La Atena, reformele lui Solon reprezintă primii paşi spre un regim democratic : noi legi ce apărau ţărănimea, noi clase cenzitare, crearea tribunalului poporului (Heliaia). După Solon, se instaurează tirania lui Pisistrate care se dedică amenajării şi înfrumuseţării oraşului.
Tiraniile sunt înlocuite treptat de aristocraţie. Atena urmează un alt drum, cel spre democraţie, sub conducerea lui Clistene care asigură preeminenţa polisului asupra familiei, diminuând puterea aristocraţiei
Sparta, după cucerirea Laconiei, încearcă să-şi extindă dominaţia spre vest, în detrimentul argienilor, şi spre nord, în detrimentul arcadienilor. În secolul al VII-lea î.Hr. trec muntele Taiget şi cuceresc Messenia după lupte sângeroase. Aflaţi într-un mediu ostil spartanii (sau lacedemonienii) se organizează într-un stat militarizat, constituţia – atribuită legendarului Licurg – transformând statul spartan într-o imensă cazarmă, condusă de o oligarhie de soldaţi-cetăţeni.
Exprimarea artistică cunoaşte noi forme în toate domeniile : lirica ioniană, variată şi suplă, succede poeziei, mai grave şi severe, a lui Homer şi Hesiod ; genurile dramatice încearcă să prezinte o expunere raţională despre univers şi creează ştiinţa şi filosofia, încă incomplet separate.
Prin legăturile economice avute cu Orientul, grecii încep să ia cunoştinţă de o artă vie, bazată pe solide tehnici seculare, şi permit pătrunderea elementelor naturaliste : fibule, plante, animale. Sunt construite importante clădiri monumentale, dar apar şi obiectele de artă de mici dimensiuni. Se conturează ordinele arhitecturale greceşti care îşi trag formele din elemente însuşite din tradiţia miceniană şi din cea orientală.
Ceramica, influenţată la început de Orient, ce cunoaşte o prodigioasă dezvoltare se află în directă legătură cu comerţul de lux (parfumuri, vinuri, untdelemn). Regiunile din Corint sunt iniţiatoarele producţiei artistice, urmată, şi întrecută, de Atena unde se va atinge momentul de perfecţiune şi desăvârşire al artei mature arhaice.
Perioada arhaică nu cunoaşte nici un fel de schimbare radicală pe plan religios, dar renaşterea generală a elenismului şi prosperitatea din ce în ce mai mare permit o dezvoltare armonioasă a vieţii spirituale. Literatura, arta şi chiar filosofia din epoca arhaică sunt strâns legate de religie, prin faptul, deosebit de evident, că explică întreaga viaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu