Epoca clasica

Epoca clasică, perioada în care civilizaţia greacă a atins cea mai mare dezvoltare, este situată cronologic între războaiele dintre greci şi perşi (cunoscute şi sub numele de războaiele medice) şi criza fără ieşire în urma războaielor fratricide, de care a profitat Macedonia care şi-a instaurat hegemonia asupra lumii elenice.

      După perioada arhaică Grecia, care se vede ameninţată dinspre Orient de către perşi şi dinspre vest de etrusci şi cartaginezi, găseşte în Atena un apărător. Războaiele dintre greci şi perşi se încheie cu victoria grecilor ce au  repurtat strălucitoare victorii la Maraton (490 î.Hr.), Salamina (480 î.Hr.) şi Plateea (479 î.Hr.). După victorie Atena va realiza o confederaţie (Liga de la Delos) în scopul de a proteja teritoriul grecesc. 

      Dacă la început hotărârile se lua în comun cu aliaţii săi, treptat, Atena îşi impune hegemonia care va duce la ascuţirea antagonismului dintre ea şi Sparta. Atena îi obligă pe aliaţi săi care nu puteau furniza corăbii, necesare apărării cetăţilor greceşti, să plătească un tribut care era depus, la început, în tezaurul de la Delos. După o perioadă acest tezaur este mutat la Atena, pe Acropole. De asemenea, aliaţii sunt puşi să folosească măsurile şi greutăţile Atenei, să venereze zeităţile atenienilor, să participe la sărbătorile ateniene.  

      Bogăţiile aduse de imperiul maritim grecesc sunt folosite de Atena, sub conducerea strategului Pericle, pentru perfecţionarea instituţiilor democratice bazate pe Adunare poporului (Ecclesia) şi pe un Consiliu legislativ (Bule). În timpul lui Pericle, Atena cunoaşte apogeul în toate domeniile – politice, economice, culturale, artistice etc. Literatura, filosofia, artele plastice şi arhitectura au fost ilustrate de personalităţi de geniu, care au făcut ca această perioadă să fie cunoscută ca „Epoca de aur” a civilizaţiei greceşti, una dintre cele mai strălucite din întreaga istorie a omenirii.

      Sparta, condusă de un regim oligarhic, este nemulţumită de hegemonia atenienilor ce-i pune în umbră puterea continentală. Ea creează Liga din Pelopones care i se va opune, într-un război ce va dura 30 de ani, Atenei şi aliaţilor săi. Războiul peloponesiac, ce se încheie cu victoria Spartei (404 î.Hr.), a epuizat Grecia care intră într-o perioadă de conflicte nesfârşite între marile cetăţi. Sparta îşi impune hegemonia sa în locul celei ateniene (între 401 – 383 î.Hr.), după care urmează hegemonia Tebei (379 – 362 î.Hr.). De luptele dintre greci profită regele persan care se implică provocând o creştere a crizei demografice, economice şi financiare în care se aflau aceştia.

      Regatul Macedoniei, condus de Filip al II-lea, începe să joace un rol important în zonă şi reuşeşte în urma anarhiei ce a cuprins Grecia să-şi impună hegemonia. Victoria de la Cheroneea (338 î.Hr.) repurtată împotriva atenienilor şi tebanilor înseamnă dispariţia democraţiei. Fiul său, Alexandru, după distrugerea Imperiului persan, deschide epoca civilizaţiei elenistice realizată din contopirea civilizaţiei greceşti cu cea a Orientului.

Epoca arhaica

    Această epocă vine după o expansiune teritorială în urma căreia grecii au obţinut o prosperitate materială şi culturală ce se apropie de cea din perioada miceniană. Colonizarea, care continuă în această perioadă, a furnizat cetăţilor greceşti produse alimentare necesare traiului, a permis dezvoltarea meşteşugurilor şi expansiunea comerţului maritim. Noile colonii se bucurau de autonomie politică şi aveau instituţii proprii, dar păstrau legătura cu cetatea-mamă (metropola) prin practicarea aceluiaşi cult şi prin obiceiuri comune. Beneficiare de materii prime şi de câmpii relativ întinse ce dădeau bogate recolte de cereale noile colonii au cunoscut o rapidă dezvoltare care a permis crearea unei pături bogate de negustori şi ţărani bogaţi care nu mai acceptau să fie dominaţi de o oligarhie.

       Tulburări interne şi crize sociale, create pe fondul slăbirii autorităţii aristocratice, sunt legate de evoluţia economică. Extinderea pieţelor în cursul secolelor VIII-VII î.Hr. duce la perfecţionarea mijloacelor de schimb. Sunt folosite diferite etaloane de valoare care vor culmina cu apariţia monedei sub forma unor rondele mici de argint, bătute pe avers şi revers cu efigia unei familii mari care le garanta integritatea (totuşi se continua şi cântărirea monedelor). Schimburile comerciale au dus la crearea unei puternice clase legată de comerţ şi activităţi industriale care vor cere, în timp, o mai bună reprezentare politică. 

       Problemele sociale cele mai grave sunt cele ale agricultorilor, clasa cea mai numeroasă, puternic concuraţi de produsele venite dinspre Magna Grecia şi Pontul Euxin. ţăranii sunt aduşi în situaţia de a se trezi înglodaţi în datorii, din ce în ce mai mari, de către marii proprietari nobili. Mulţi dintre ei îşi pierd micile proprietăţi fiind reduşi la starea de muncitori agricoli, iar uneori chiar pot fi vânduţi ca sclavi sau alungaţi de pe pământurile lor pe care noul proprietar le lucrează cu sclavi. În polisuri, de asemenea, folosirea sclavilor a avu drept consecinţă agravarea situaţiei muncitorilor liberi, care vor îngroşa rândurile şomerilor. 

       Răspunsul aristocraţiei la revendicările claselor sociale sărăcite, care cereau anularea datoriilor şi împărţirea pământurilor, consta în represalii  ce constau în execuţii sau proscrieri. Această stare de lucruri influenţează negativ capacitatea de apărare a polisurilor întrucât soldatul acelor vremuri (hoplitul) se echipa pe cont propriu, iar armata îi cuprindea pe toţi cei care puteau să suporte cheltuielile.    

       Din 650 în oraşele ioniene se produce, pe acest fond, o îndepărtare a familiilor de sânge şi la impunerea marilor familii de negustori. Demosul (poporul = cei care nu sunt nobili) începe să-şi afirme tot mai mult voinţa şi cer o îmbunătăţire a organizării polisului prin redactarea unor legi scrise. Pentru scrierea acestora vor apela la arbitri respectaţi care vor redacta coduri de legi. Până în acel moment, judecătorii, toţi nobili se raportau la darea sentinţelor la o tradiţie care era favorabilă clasei lor. 

       Noile legislaţii, apărute mai întâi în Magna Grecia (Zaleucos la Locri, Charondas la Catania), au limitat competenţa judecătorilor genos-ului şi prin transferarea atribuţiile pentru judecarea crimelor către polis au urmărit să pună capăt vendetelor. Reformele realizate de legislatori reprezentau cel mai adesea un compromis între preocupările conservatoare ale aristocraţilor şi revendicările poporului.

       Reformele din cadrul justiţiei nu au fost suficiente pentru instaurarea păcii în polisurile greceşti, abuzurile celor bogaţi favorizând apariţia tiraniei. Tirania, o formă de conducere prin care în fruntea cetăţii se află un şef investit cu puteri dictatoriale de către demos, a fost forma sub care au trăit aproape toţi grecii de la mijlocul secolului aş VII-lea până la mijlocul secolului al VI-lea. Tiranii, care de cel mai mute ori sunt chiar aristocraţi, se folosesc de diferite metode de rămâne la putere (eliminarea opozanţilor, ocuparea polisului, formarea unei gărzi personale etc.) şi duc o politică care urmărea să îmbunătăţească viaţa cetăţenilor. Tiraniile coincid cu perioadele de înflorire a civilizaţie greceşti. 

       La Atena, reformele lui Solon reprezintă primii paşi spre un regim democratic : noi legi ce apărau ţărănimea, noi clase cenzitare, crearea tribunalului poporului (Heliaia). După Solon, se instaurează tirania lui Pisistrate care se dedică amenajării şi înfrumuseţării oraşului. 

       Tiraniile sunt înlocuite treptat de aristocraţie. Atena urmează un alt drum, cel spre democraţie, sub conducerea lui Clistene care asigură preeminenţa polisului asupra familiei, diminuând puterea aristocraţiei

       Sparta, după cucerirea Laconiei, încearcă să-şi extindă dominaţia spre vest, în detrimentul argienilor, şi spre nord, în detrimentul arcadienilor. În secolul al VII-lea î.Hr. trec muntele Taiget şi cuceresc Messenia după lupte sângeroase. Aflaţi într-un mediu ostil spartanii (sau lacedemonienii) se organizează într-un stat militarizat, constituţia – atribuită legendarului Licurg – transformând statul spartan într-o imensă cazarmă, condusă de o oligarhie de soldaţi-cetăţeni.      

       Exprimarea artistică cunoaşte noi forme în toate domeniile : lirica ioniană, variată şi suplă, succede poeziei, mai grave şi severe, a lui Homer şi Hesiod ; genurile dramatice încearcă să prezinte o expunere raţională despre univers şi creează ştiinţa şi filosofia, încă incomplet separate. 

       Prin legăturile economice avute cu Orientul, grecii încep să ia cunoştinţă de o artă vie, bazată pe solide tehnici seculare, şi permit pătrunderea elementelor naturaliste : fibule, plante, animale. Sunt construite importante clădiri monumentale, dar apar şi obiectele de artă de mici dimensiuni. Se conturează ordinele arhitecturale greceşti care îşi trag formele din elemente însuşite din tradiţia miceniană şi din cea orientală.   

       Ceramica, influenţată la început de Orient, ce cunoaşte o prodigioasă dezvoltare se află în directă legătură cu comerţul de lux (parfumuri, vinuri, untdelemn). Regiunile din Corint sunt iniţiatoarele producţiei artistice, urmată, şi întrecută, de Atena unde se va atinge momentul de perfecţiune şi desăvârşire al artei mature arhaice.

       Perioada arhaică nu cunoaşte nici un fel de schimbare radicală pe plan religios, dar renaşterea generală a elenismului şi prosperitatea din ce în ce mai mare permit o dezvoltare armonioasă a vieţii spirituale. Literatura, arta şi chiar filosofia din epoca arhaică sunt strâns legate de religie, prin faptul, deosebit de evident, că explică întreaga viaţă.

Epoca geometrica

În urma prăbuşirii civilizaţiei miceniene (secolul al XII-lea î.Hr.) îşi face loc treptat, pe fondul migraţiilor doriene, o nouă civilizaţie mai puţin evoluată, fără scriere şi legături cu Orientul. Începe o perioadă obscură în timpul căreia (secolele XII-IX î.Hr.) Grecia este trecută prin foc şi sabie de invadatorii dorieni. Este ceea ce se numeşte perioada anilor întunecaţi (sau evul mediu elenic). 

       Cele mai multe încercări de reconstruire a lumii greceşti din această perioadă se bazează în cea mai mare parte pe opera lui  Homer şi, în parte, pe cea a lui Hesiod. Cu toate acestea, societatea descrisă în poeziile homerice este în toate probabilităţile o fuziune a unor realităţi diferite, chiar dacă au aparţinut aceleiaşi perioade. Cele două poeme ar trebui să se refere la evenimente din perioada civilizaţiei miceniene, care este, înainte de sfârşitul secolului al XII-lea î.Hr.. Totuşi, studierea aprofundată a acestora a dus la concluzii diferite emise de experţi ai secolului al XX-lea. Poeziile înşişi, compuse între mijlocul sec. al VIII-lea î.Hr. şi mijlocul sec. al VII-lea î.Hr., derivă din poezia tradiţională orală. Ele nu trebuie să fie datate ca făcând parte din perioada miceniană, astfel cum a fost formulată de arheologie şi constată de textele liniare B, sau din perioada arhaică. Dimpotrivă, ele, probabil, se referă la condiţiile predominante din timpul anilor întunecaţi. 

       Invazia dorienilor aduce este o fază de regresiune faţă de perioada miceniană ce se resimte în viaţa economică şi culturală a Greciei. Grecii de nord-vest se refugiază în Epir, Etolia şi Acarnania. Dorienii pătrund până în Creta şi în sud-vestul Asiei Mici pe mare şi în Pelopones pe uscat. Se constată o migrare către insulele ioniene. Attica, Eubeea şi Cicladele rămân în mâinile ionienilor, neatinse de migraţiuni. Zonele maritime părăsite de ahei sunt ocupate de fenicieni. Au scăpat de o distrugere totală ţinuturile Beoţia şi Atica, precum şi Cetăţile Micene şi Tirint.

       Atica cunoaşte un remarcabil avânt, datorat afluxului de populaţii alungate din Pelopones. Pentru că nu putea să hrănească un număr aşa mare de refugiaţi, Atena a trimis coloni spre teritoriul numit mai târziu Ionia.     

       Reconstituirea migraţiilor doriene se realizează prin identificarea celor mai importante grupe de limbi (dialecte) ale triburilor greceşti: ionian, aheian (eolian) şi dorian. Invadatorii sunt superiori pe plan militar datorită luptătorilor călare ce luptă înarmaţi cu arme de fier împotriva localnicilor înarmaţi cu arme de bronz.

       Din secolul al IX-lea începe epoca geometrică sau homerică. Termenul geometric provine de la ceramica originală produsă acum şi care apare în exprimare ca o regresie faţă de cea miceniană. Ceramica geometrică este produsul unei evoluţii lente începută în perioada cretano-aheeană care a dezvoltat, printre altele, o reprezentare schematică a figurii umane. Se creează un univers ornamental din elemente geometrice simple (linii, meandre, semicercuri) pe amfore. 

       Grecia din această perioadă este fărâmiţată în mici aşezări fortificate şi în sate dominată de o aristocraţie războinică. Dacă în perioada anilor nu a existat o puternică segregare între clasa aristocraţilor şi a demos-ului (regele nu este decât proprietarul cel mai bogat şi cel care s-a dovedit cel mai viteaz în luptă), în schimb în epoca geometrică îşi face simţită o delimitare clară a claselor sociale. 

       Homer descrie, în poeziile sale despre eroi, o societate aristocratică într-o perspectivă favorabilă, în timp ce Hesiod în lucrările sale oferă informaţii despre viaţa aspră a ţăranilor (Munci şi zile) de la sfârşitul secolului al VIII-lea î.Hr. şi organizează panteonul zeilor.

       Treptat se impune o nouă ordine politică favorizată de dezvoltarea oraşelor-stat (polis) mai ales în jurul vechilor castele miceniene. În teritoriile proaspăt cucerite se renunţă la vechea ordine militară (adunarea regelui şi a luptătorilor liberi) şi se formează nouă clasă de proprietari de pământ (nobili – aristoi = „cei mai buni”). Regalitatea se păstrează doar în Epir şi Macedonia, regiuni de graniţă ale Greciei.

       Importanţa clanurilor (gene) a început să scadă. Apare proprietatea individuală, mai întâi asu­pra bunurilor mobiliare şi asupra caselor, apoi asupra terenurilor mărginaşe (escatie la Homer), puse în valoare de câţiva oameni energici. Spre sfârşitul epocii geometrismului este instaurată o mare inegalitate în ceea ce priveşte proprietăţile datorită atât forţei şi combativităţii conducătorilor clanurilor, cât şi a unor iniţiative individuale şi ale unui nou raport între mecanismele socio-economice. 

       Viaţa religioasă cunoaşte schimbări semnificative faţă de perioada miceniană, deoarece dorienii au consolidat importanţa zeilor faţă de zeiţe, iar afirmarea raţionalismului încearcă să pună ordine într-un panteon confuz, nu numai prin reunirea laolaltă a divinităţilor, dar şi prin reducerea numărului zeilor. Acum apar şi primele temple cu o exprimare arhitecturală încă foarte rudimentară. În numeroase aşezări sanctuarele nu posedă temple, astfel Artemis Ortia este venerată la Sparta într-o incintă aflată sub cerul liber, în care nu se află decât un altar.

       În această perioadă este adoptate de la fenicieni şi dezvoltate în continuare forme de scriere şi alfabetul. Pentru prima dată sunetele erau total descompuse în consoane şi vocale rezultând un alfabet de 24 de semne. Alfabetul se răspândeşte în întregul spaţiu grecesc, pentru scriere fiind folosite materiale din piatră, lemn, metal, piele, papirus şi tăbliţe de ceară. 

       Concentrarea proprietăţii funciare în mâinile aristocraţiei şi creşterea populaţiei sărace care nu dispune de veniturile necesare traiului duce la apariţia infanticidului sau la anexarea unor teritorii vecine sau la colonizarea unor regiuni îndepărtate. Începe colonizarea Italiei  şi Siciliei care va duce la creşterea schimburilor comerciale, coloniile exportă cereale şi importă produse de lux. Intensificarea schimburilor, dezvoltarea unui comerţ cu adevărat elenic vor avea drept urmare contacte de mai lungă durată cu Orientul, de unde o nouă perioadă de avânt economic şi cultural ce-şi are începutul în jurul anilor 750.      

       La sfârşitul epocii geometrică au apărut o artă şi o literatură care păstrase urme ale trecutului micenian. Religia este constituită pe baze raţionale organizându-se panteonul zeităţilor în care au fost introduse şi zeităţi orientale.

Epoca miceniana

Micene, un oraş antic pre-elen situat pe un deal aflat în Argolida în Pelopones, dă numele său civilizaţiei miceniene, care se dezvoltă de la 1650 î.Hr. în Grecia continentală. Descoperirea acestei civilizaţii se datorează lui H. Schliemann, care în anul 1876 începe seria săpăturilor de la Micene.
       Dovezile arheologice dezvăluie o fortificare a Acropolei oraşului în jurul anului 1500 î.Hr. după cum reiese din morminte descoperite.
       În secolul al XV-lea î.Hr. Micene îşi extinde puterea până în Asia Mică (Milet), Melos şi Creta executând dese incursiuni de jaf. Tehnicile utilizate în fabricarea ceramicii şi construirea cavourilor minoice cu boltă sunt adoptate pentru a servi cultului strămoşilor celor din clasa nobilimii. Are loc distrugerea „palatelor noi” şi începe colonizarea Cretei, Rodosului, Ciprului. 
       Spre jumătatea secolului XV î.Hr. este adoptat sistemul de scriere şi apar primele tăbliţe în liniara B. Aceasta permite scribilor care aveau rolul de a gestiona activităţile agricole şi meşteşugăreşti, de a controla circulaţiei bunurilor (prin sistemul de sigilii) şi ţineau  evidenţa lucrătorilor.
       Circa 1350 î.Hr. - fortificaţiile de pe dealul Acropole şi din apropiere au fost reconstruite spre a servi la apărarea împotriva triburilor care pătrund dinspre Balcani. Zidurile ridicate sunt numite „ciclopice” pentru că blocurile de piatră utilizate au fost atât de mari încât, mai târziu, grecii s-au gândit că acestea sunt rezultatul muncii mitologicilor ciclopi – uriaşii cu un singur ochi. În spatele zidurilor, din care s-au pătrat încă părţi vizibile, au fost construite palate monumentale.
       În jurul anului 1250 are loc un nou val de imigrări („migraţiunile egeene”) care vor duce la creşterea Imperiului asirian mijlociu şi a oraşelor-stat feniciene. Acum are loc ultima expediţie de jaf efectuată de aheii asupra cetăţii Troia care stârnea invidia aheilor din cauza imenselor bogăţii acumulate în palatele regilor ei de-a lungul unor secole de prosperitate şi pace. Expediţia a fost încununată cu succes, oraşul fiind cucerit şi jefuit în mod metodic, apoi grecii s-au retras, fiecare la el acasă, luând o pradă neînchipuit de bogată. 
       Civilizaţia miceniană cunoaşte o decădere treptată, pentru ca la circa 1150 î.Hr. să aibă loc distrugerea palatelor fortificate miceniene în perioada migraţiei doriană declanşată de avansarea ilirilor către Marea Mediterană.
       Izvoarele istorice ce ne permit o reconstituire a societăţii miceniene şi viaţa acelor ahei sunt constituite, în primul rând, din materialul oferit de tăbliţele cu scriere lineară B, descoperite la Ventris. De asemenea, morminte circulare regale situate de multe ori pe dealuri, numite tholoi, ce conţin un bogat inventar funerar, au relevat formarea unei clase sociale războinice cu un statut special, în fruntea căreia se afla un rege. 
       Societatea miceniană păstrează cadrele societăţii trifuncţionale a indo-europenilor : două clase de privilegiaţi, nobilii (aristoi) şi preoţii, care conduc şi exploatează clasa producătoare – demos.
       Regele, poartă denumirea de wanax (şi nu de basileus, ca la Homer), este ajutat de un slujbaş de rang foarte înalt, numit lawagetas, despre care epopeea nu face nici o menţiune. Unii istorici îl interpretează ca fiind „căpetenie a poporului”, alţii ca însemnând „căpetenie a oştirii”. Nu s-a căzut încă de acord dacă este vorba de un mare dregător sau de un comandant suprem. Wanax şi lawagetas, care sunt' cele două personaje de cea mai mare însemnătate din stat, sunt înzestrate cu mari proprietăţi, sau temene. Sub ordinele acestora se află o puternică şi eficace birocraţie formată dintr-o serie de înalţi dregători ale căror denumiri sunt mult mai bine cunoscute decât funcţiile lor reale: telestai (deţinători de terenuri date în arendă), hequetai, basileis, koretere. Suita regală, equeta, este formată din aristocraţia militară, posibil constituită într-o nobilime ereditară.
       Demos-ul (poporul) este format dintr-o populaţie diversificată de diviziunea muncii prestate. Sunt menţionate în inscripţii unele profesii liberale  (ca cele de medic sau de crainic), precum şi de meseriaşi (brutar, fierar, dulgher, lucrător în construcţia de nave, bijutier, olar, ţesător etc.). Specializarea merge uneori şi mai departe, ca atunci când e vorba de făuritorii de arcuri, de cei ce potrivesc şi fierb unguentele  sau  de  slujitoarele  din  băi. Toţi  meseriaşii aceştia pot fi în serviciul regelui sau al lui lawagetas sau pot lucra pe cont propriu, grupaţi uneori în bresle. ţăranii apar ceva mai rar în arhivele palatului, dar totuşi sunt semnalate diverse categorii de mici arendaşi. 
       Pe ultima treaptă a stării sociale se situează sclavii, aflaţi în proprietatea regelui, marilor dregători, ba chiar şi unor simpli particulari (este menţionat, de exemplu, sclavul unui fierar). Sclavii care aparţin însă unui zeu, menţionaţi în tăbliţe, par mai curând credincioşi consacraţi unei divinităţi, potrivit unui obicei oriental, decât nişte adevăraţi sclavi. Multe sclave sunt „captive luate ca pradă” şi originile lor (milesiană, cnidiană, lemniană) indică locul în care au fost capturate. Remarcabila expansiune a regatelor aheene era secundată de un excepţional dinamism în sectorul economic, în cel social şi în cel al vieţii spirituale. Puterii civilizaţiei miceniene venea dintr-o economie înfloritoare, ce acoperea nevoile locale în ceea ce priveşte alimentele şi obiectele de primă necesitate, permiţând în acelaşi timp un comerţ avantajos cu ţinuturile cele mai îndepărtate.
       Agricultura se baza în primul rând pe cereale şi pe plantaţiile de arbuşti, care se dezvoltă în mod continuu. De asemenea, creşterea animalelor este o ocupaţie prosperă existând imense cirezi de vite şi turme de oi. Poemele homerice abundă în invocaţii pastorale. 
       Tăbliţele din Pylos, ca şi cele din Cnosos, au permis o clarificare asupra regimului privind pământul : regele şi lawagetas stăpânesc imense latifundii (temene). Ofiţerii sau funcţionarii superiori primesc, în schimbul serviciilor aduse regelui sau a sarcinilor care le revin, terenuri mai mici ca suprafaţă ( kitimena kotonat). Zeilor le erau rezervate importante proprietăţi (etonia) ce par să fi dat uneori loc unor adevărate contestaţii din partea poporului. Tot restul pământului aparţine poporului (damos). Avem de-a face aici cu o amintire din vremea cuceririi, amintire acum îndepărtată. 
       La sosirea în Grecia a primilor greci aceştia şi-au însuşit toate terenurile cultivabile, care constituie pământul comun (kekemena kotona) alungându-i pe vechii locuitori ai acestor pământuri. Principiul egalitar al societăţilor indo-europene acorda fiecărui cap de familie un lot de pământ, asupra căruia însă nu are drepturi depline
       În tăbliţe sunt menţionate terenuri luate din kekemena ketona şi acordate unor particulari, fie contra plăţii unei arende (onata), fie chiar în mod gratuit (anona). Aceste anona sunt acordate numai unor personaje de rang înalt ca răsplată pentru imensele servicii aduse. Înstrăinările definitive constituie o gravă alterare a posesiunii în comun asupra pământului; şi pregătesc, într-o slabă măsură, bazele proprietăţii individuale, care nu se va extinde decât în mileniul următor. 
       În societatea miceniană se remarcă o diversitate de activităţi meşteşugăreşti manifestate în toate industriile – textilă, ceramică, metalurgică, armurieră –, lucrarea metalelor preţioase, a fildeşului, a coarnelor de animale etc. Ceramica furnizează mari cantităţi de obiecte pentru export, producând nu numai piese utilitare, precum căzi de baie, dar şi acele frumoase vase miceniene, găsite pe aproape întreg ţărmul.
       Numărul mare de obiecte miceniene aduse la suprafaţă de săpăturile efectuate pe ţărmul Mediteranei dezvăluie amploarea expansiunii comerciale care era, evident, susţinută de existenţa unei flote puternice. Se cunosc foarte bine corăbiile miceniene, mulţumită reprezentărilor figurate pe geme şi a câtorva modele reduse găsite în morminte (dintre care unul la Micene). Tipul cel mai obişnuit e reprezentat de o corabie cu vâsle (în general cu 5 perechi, dar unele vase mult mai mari numără 15 perechi de vâsle), dar care este prevăzută şi cu un catarg, putând îmbina astfel puterea vântului cu efortul vâslaşilor. 
       Viaţa aheilor este marcată de o mare religiozitate. Viitorul panteon grec se bazează pe zeităţile indo-europene aduse de greci: Zeus, Hera, Poseidon, Artemis, Atena, Hermes, Ares şi Dionysos.

Epoca bronzului

 Epoca bronzului (cca. 2.5000 – 1.150) se împarte în trei perioade:

         ●  helladicul timpuriu – 2.500-1.850 î.Hr.. Perioada următoare este dominată de mari mişcări de triburi. Se formează diverse culturi în regiunea Mării Egee. În Grecia apare o cultură ţărănească, cuprinzând Tracia, Focida, Beoţia, Attica, Argolida şi Corint (tip special de olarie - urfimis - şi de ceramică străveche). Urmele acestei vechi populaţii mediteraneene sunt susţinute lingvistic: denumiri de localităţi terminate în „ntos” şi „ssos” nu sunt de origine indo-europeană.

         ●  helladicul mijlociu – 1.850-1.600 î.Hr.. În spaţiul balcanic îşi fac apariţia populaţii indo-europene („protogreci”): ionieni şi eolieni (ahei), prin infiltrarea treptată a triburilor şi a fragmentelor de trib. Relaţiile cu băştinaşii cunosc o coexistenţă paşnică care alternează cu conflicte armate. Are loc extinderea dominaţiei maritime cretane. Sunt construite palatele de la Cnossos, Phaistos, Mallia. Este o perioadă de distrugeri şi ravagii realizată de valurile de migratori care se stabilesc mai ales în Grecia continentală. Danaii, apoi aheii (vorbitori de limba greacă) se stabilesc la Micene care se afirmă ca o cetate puternică.  

         ●  helladicul târziu – 1.600-1.150 î.Hr. (miceniană). Pe continent apar numeroase palate care sunt nişte fortăreţe monumentale în centrul cărora se situează megaronul („ziduri ciclopice”). Societatea miceniană este condusă  de domni de origine nobilă (aristoi) ce fac parte din casta războinică. Există dovezi de conflicte armate între stăpânii micenieni (cantoanele ca sferă de influenţă), dar şi de convieţuire paşnică sub comanda unui şef suprem (conducătorul „Micenei de aur” din Argolida). Viaţa nobililor se împarte între război, vânătoare şi festivităţi de Curte.

Epoca preistorica

  Datele privitoare la istoria Greciei antice sunt aproximative, fiind stabilite cu ajutorul cronologiei relative şi prin utlizarea şi compararea istoriei Vechiului Orient, Cretei şi Asiei Mici, adică a unor regiuni cu care primii greci au avut legături.
       Perioadele preistorice sunt divizate după materialele folosite în confecţionarea uneltelor şi armelor (piatră, aramă, bronz, fier) sau după tehnicile de prelucrare a acestor materiale.
       Cele mai vechi vestigii descoperite sunt din paleolitic (cca. 600.000 – 10.000 î.Hr.).
       Termenul paleolitic provine din limba greacă: palaios = vechi, lithos = piatră şi desemnează perioada cea mai îndelungată din istoria umanităţii. Din această epocă provin habitaturile din Thesalia şi Elida.
       Perioada neolitică este datată la cca. 6.200 – 3.000/2.500 î.Hr. (provine din limba greacă: neos = nou, lithos = piatră). Caracteristic acestei perioade este şlefuirea uneltelor de piatră. În Peninsula Balcanică îşi fac apariţia dinspre est primii imigranţi. Cei mai vechi dintre aceştia, semnalaţi în Ciclade şi în Cipru, sunt triburi venite din podişurile anatoliene şi din Orientul Apropiat.

ARTA GRECIEI ANTICE:GRECIA CONTINENTALA

Pregătită de arta cretană şi miceniană, arta Greciei antice se dezvoltă între
secolele XII – I î.Ch. , marcînd un punct esenţial de referinţă în istoria artei lumii şi, în
special, în istoria artei europene.
Periodizare:
1) perioada homerică – sec XII- VIII î.Ch.
2) perioada arhaică - sec. VIII- V î. Ch.
3) perioada clasică - sec. V-IV î. Ch.
4) perioada elenistică – sec. IV- I î. Ch.

Perioada homerică.
Cele mai multe mărturii sunt ceramice: decoraţia geometrică avaselor Dipilon este cea
mai spectaculoasă, aici apare cu predilecţie motivul meandrului, specific artei greceşti.
Perioada arhaică.
Prima cristalizare a unei concepţii de tip antropocentric. Apariţia primelor temple
greceşti. In sec. VII se conturează cele două ordine fundamentale: doric şi ionic. Statuara
grecească se desprinde treptat din rigorile stricte ale canonului egiptean, alcătuind o nouă
tipologie antropomorfă. Statuile de tinere fete (kore) şi tineri (kouros) sunt încă axiale,
frontale şi păşesc uşor înainte, dar trăsăturile lor devin într-un nou mod expresive, chiar
dacă se menţin în limitele unui limbaj plastic convenţional. Apare o nouă problemă de
ordin artistic: relaţia corpului cu veşmîntul văzută ca relaţia între structură şi ornament,
puse reciproc în valoare. Acelaşi raport armonios esenţă/aparenţă este instaurat între
condiţia spirituală şi cea corporală prin competiţiile sportive (în 776 î.Ch. încep primele
jocuri olimpice).Trecerea de la perioada arhaică la cea clasică se face în intervalul dintre sec. VI şi
V., cînd antropomorfismul personalizat, caracteristic artei greceşti, se conturează tot mai clar. Opere reprezentative: Purtătorul de ofrandă ( Moscoforul). Deşi chipul păstrează expresia surîsului stereotip al perioadei arhaice, corpul este tratat ca o prezenţă însufleţită, puternică, cu o musculatură atletică. În plus, apare o nouă viziune asuprea relaţiei corp-veşmînt, racordarea lor făcîndu-se cu o excepţională supleţe. Conducătorul de car (Auriga). Preocuparea pentru redarea unei expresivităţi de tip apollinic, calme, senine, anunţă marca de stil a statuarei greceşti clasice. Deşi perfect axial, corpul şi chipul iradiază o forţă interioară stăpînită cu detaşare şi supleţe. Schimbarea esenţială a canonului plastic.Vasele ceramice ating o perfectă armonie între formă şi decorul pictat. Deşi pictura parietală (frescă) nu s-a păstrat, tehnica extrem de rafinată a desenului păstrată pe vase permite reconstituirea limbajului pictural grecesc. O piesă reprezentativă este Vasul Francois (figuri negre pe fond ocru-roşcat); foarte elaborate sunt vasele în care figurile se detaşează pe fond negru, reprezentînd fie scene mitologice avîndu-i ca protagonişti în special pe Heracles şi Tezeu, fie scene de vînătoare, întreceri sportive sau banchete (simpozioane).
Perioada clasică
Sec. V este perioada în care se definesc cele două atribute esenţiale ale limbajului
clasic grecesc: 1) antropocentrismul – prin care se stabileşte o relaţie armonioasă între om şi univers, între microcosmos şi macrocosmos.
2) kalo-kagathia < gr. kalos=frumos, kai= şi, agathos=bun, virtuos. Este principiul armonizării aspectului estetic (frumuseţea exterioară) cu cel etic (frumuseţea interioară: bunătatea, virtutea, curajul). Frumuseţea aparentă a unui corp uman este reflexul frumuseţii sale interioare, generate de armonia şi echilibrul lăuntric cultivate prin cunoaşterea raţională. Această cunoaştere presupunea, pe lîngă cultivarea spiritului, şi cultivarea trupului prin exerciţii şi concursuri sportive desfăşurate în palestre şi stadioane.
Perioada clasică s-a desfăşurat pe parcursul a trei etape.
1) Perioada clasică timpurie, în prima jumătate a sec. V.
Este perioada în care se ridică marile temple din Olimpia, Delphi, Egina. Remarcabilă este decoraţia sculpturală a templului Atenei din insula Egina, a cărei temă centrală este lupta grecilor împotriva perşilor. Frontoanele templului din Olimpia închinat lui Zeus şi fiului său Apollo reprezintă scene de luptă (lapiţii şi centaurii) şi de competiţie (întrecerea de care dintre regele Oinomaos şi Pelops a marcat, la Olimpia , începuturile jocurilor numite pînă astăzi olimpice). Interiorul templului adăpostea statuia hrisoelefantină a lui Zeus de proporţii uriaşe executată de Fidias în perioada clasică. Marile ansambluri sculpturale ale perioadei clasice timpurii se disting prin faptul că formele, mişcările, compoziţia (subordonată legii cadrului) sunt încă schematice, executate cu o anume asprime, de aceea acest stil a fost numit sever. Un ansamblu sculptural reprezentativ al primei perioade clasice este aşa-numitul Tron Ludovisi, trifaţetat, ce reprezintă în partea centrală o temă tipic grecească: Naşterea Afroditei din spuma mării.
2) Apogeul perioadei clasice (Secolul de aur), mijlocul sec. V
Momentul cel mai important este cel al reconstrucţiei ansamblului arhitectural de pe Acropole. Decoraţia sculpturală a acestor temple marchează , prin extraordinara claritate, logică şi supleţe formală, punctul maxim al idealului estetic grecesc ce urmărea atingerea perfectei armonii într-un univers ce a pus în centrul său Omul ca măsură a tuturor lucrurilor (Protagoras, filosof sofist din sec. V).
Opere reprezentative:
Friza Panateneelor. Ampla suită sculpturală a lui Fidias reprezintă procesiunile ce se organizau o dată la patru ani la Atena pentru a o celebra pe protectoarea oraşului, zeiţa Atena Partenos (Fecioara). Tema arhaică a tinerilor primeşte acum expresia ei cea mai complexă şi rafinată în reprezentarea ergastinelor şi a cavalcadei tinerilor atenieni. Printr-o nouă şi forte sensibilă relaţionare corp-veşmînt, static-dinamic, ansamblu-detaliu, lumină-umbră, Fidias a îmbint într-un mod forţa cu graţia, solemnitatea cu firescul.
Elementul plastic unificator a fost excepţionalul său simţ al ritmului şi al tuşeului sculptural.
Zeiţa Nike (Victoria) dezlegîndu-şi sandala. Fragmentul sculptural a decorat balustrada templului Nike Apteros (Victoria fără aripi) aflat chiar lîngă Propilee. Este una dintre cele mai reprezentative opere ale apogeului perioadei clasice, exemplară prin armonia mişcărilor, prin subtilul dialog dintre corp şi veşmînt, prin transpunerea perfectă a principiului kalokagathiei.
Cariatidele. Statuile feminine care susţin porticul templului Erehteion sunt reprezentative pentru felul în care coloana (stylos) poate fi expresia deopotrivă a forţei şi a graţiei, deci poate îmbina armonic un principiu funcţional cu unul estetic.
Doriforul. Statuia lui Policlet întruchipează canonul statuarei greceşti antice. Proporţiile staturii atletului ce poartă lancea sunt considerate etalonul măsurilor corporale armonioase. Poziţionarea în contrapost rezolvă exemplar problema plastică a echilibrului contrapunctic static-dinamic. O altă lucrare a lui Policlet bazată pe aceleaşi principii plastice ca şi Doriforul este Diadumenul (atletul care îşi leagă peste frunte panglica victoriei).
Discobolul. Sculptorul Miron duce mai departe problema raportului static-dinamic prezentă la Doriforul lui Policlet. Mişcarea este o sincronie dinamică, care adună într-un singur moment vizual optim o suită de mişcări particulare.
3) Perioada clasică tîrzie – sf. sec. V
Criza instaurată în lumea greacă prin războiul peloponesiac (Atena vs. Sparta) s-a resimţit şi în artă. Calmul şi armonia spiritului apollinic au fost tulburate în sensul accentuării expresivităţii ce oglindeşte prezenţa unui dezechilibru interior, a unei nelinişti şi oboseli lăuntrice. In acelaşi timp, se amplifică gustul pentru lux şi rafinament, pentru fastul citadin. Triadei Secolului de aur :Fidias, Policlet, Miron, îi succede o alta: Scopas, Praxiteles, Lisip.
Opere reprezentative:
Apoxiomenos. Lucrarea semnată de Lisip este revelatoare pentru noul canon al epocii, mai suplu, uşor efeminat prin contraposto-ul unor forme atletice longiline, marcate de oboseala de la sfîrşitul competiţiei. Lisip a fost sculptorul oficial, de curte, al lui Alexandru Macedon, singurul care avea dreptul să-l portretizeze. Aceeaşi calitate privilegiată a avut-o cel considerat a fi fost cel mai mare pictor al artei greceşti, Apelles. Picturile sale nu sunt cunoscute decît din descrierile contemporanilor, acestea remarcîndu-se prin efectele extraordinare de iluzionism optic. Viziunea şi tehnica sa au fost valorizate ca pe o preţioasă moştenire peste 2000 de ani, în Italia Renaşterii (sec. XV).
Apollo Sauroctonul (omorîtorul de şopîrlă) . Hermes cu Bachus copil în braţe. Ambele statui sunt opere ale lui Praxiteles, sculptor a cărui viziune denotă gustul pentru o expresivitate rafinată, pătrunsă de senzualitate. Execuţia este delicată, cu treceri subtile de la un plan formal la altul, iar mişcările sunt unduitoare, efeminate, sugerînd o stare interioară de reverie, de abandon nonşalant al rigorilor ce definesc un spirit raţional.
Menadă dansînd. Decoraţia sculpturală a mausoleului din Halicarnas. La decorarea monumentalului edificiu au participat mai mulţi sculptori, dar cele mai reprezentative scene îi aparţin lui Scopas. Forţa expresivă a personajelor sale constă în
mişcările dramatice, convulsive sau extatice, corpurile răsucindu-se în jurul propriilor axe. Marca de stil o constituie privirea melancolică, aburită, cu pleoapele uşor lăsate. In special la friza templului din Halicarnas, viziunea şi execuţia sa pătrunsă de exultanţa şi patetismul dionisiac anunţă noua orientare a artei din perioada următoare, cea elenistică.
Un gen sculptural nou cunoaşte o dezvoltare deosebită la sfîrşitul perioadei clasice: statuara mică, şi în special cea cu rol funerar. Cele mai reprezentative sunt statuetele ceramice de Tanagra ce reprezintă tinere femei drapate surprinse în atitudini fireşti, pline de graţie, modelate cu un deosebit rafinament şi simţ al proporţiilor. Tanagralele atestă şi ele interesul tot mai accentuat al lumii clasice tîrzii pentru misterul trecerii dincolo de hotarul vieţii, atitudine specifică sfîrşitului unei epoci artistice.
Perioada elenistică – sf. sec. IV – sec I î Ch.
Această perioadă a artei Greciei antice începe cu un sfîrşit: moartea lui Alexandru Macedon, în 323 î. Ch., cînd uriaşul imperiu întemeiat de acesta, prin care cultura şi limba greacă s-a răspîndit în întregul Orient, a fost împărţit în provincii. Centrul de interes al culturii şi civilizaţiei se deplasează înafara Greciei continentale. Noile capitale ale culturii antice au devenit oraşele Alexandria (Egipt), Pergam, Antiohia, Milet (Asia Mică), Rodos (insula Rodos din Marea Egee). Perioada elenistică a fost ultima etapă a evoluţiei artei greceşti, dar a cărei splendoare anunţa, în mod paradoxal, începutul sfîrşitului. Ea a fost denumită elenistică de la vechiul nume al Greciei, Elada, întemeiată de Helen, conducătorul legendar considerat strămoşul comun al tuturor grecilor. Datorită fărămiţării politice şi a amestecului dintre culturi şi civilizaţii, factorul de unitate al elenismului l-a constituit menţinerea idealului referitor la frumuseţea perfectă a naturii umane şi credinţa în libertatea şi demnitatea individului, valori transmise, prin cultura şi civilizaţia romană, Europei moderne.
Arta elenistică, în raport cu aceea a clasicităţii greceşti (al cărei centru spiritual era Atena), datorită puternicelor influenţe orientale, se caracterizează prin fast, grandoare, exces decorativ şi patetism al limbajului plastic. Pierderea măsurii clasice, a simţului armoniei şi echilibrului sunt simptomele caracteristice perioadelor de criză pe care arta le oglindeşte într-un limbaj metaforic ce-i este propriu.
Opere reprezentative:
Decoraţia sculpturală a altarului din Pergam. Tema centrală redă extrem de plastic Lupta dintre zei şi giganţi (Gigantomahia). Schimbarea de tehnică este clară, figurile fiind sculptate într-un alto-relief pronunţat; astfel, contrastul puternic între lumină şi umbră, între figură şi fond sporeşte impresia de intens dramatism. Figurile sunt compuse pe trasee diagonale puternice, cu mişcări convulsive, sacadate, cu o expresie patetică a chipului. Aceeaşi încleştare a trupurilor ce se confruntă pe viaţă şi pe moarte este prezentă şi într-o altă lucrare reprezentativă pentru nouă sensibilitate a epocii: Laocoon. Compoziţia este excentrică, îşi pierde caracterul monolitic, monumental pentru că golul tinde să invadeze şi să dizloce plinul alcătuit din jocul maselor compuse piramidal. Apare, ca influenţă clar orientală, diferenţa de scară între personaje, reflex profan al perspectivei hieratice (în speţă aici, de tip persan). O alt grup statuar ce tratează aceeasi tema a morţii şi sacrificiului este Gal sinucigîndu-se, operă a Şcolii din Pergam. Specifică viziunii acestei perioade este şi statuia zeiţei Nike descoperită lînga insula Samothrake (Dardanele). In schimb, la antipodul acestei viziuni orientalizante se situează
statuia denumită Venus din Milo. Aceasta sintetizează, ca un ultim ecou, idealurile kalokagathiei clasice.

ARTA GRECIEI ANTICE:MICENE

Arta miceniană
Arta miceniană ( epoca bronzului, cca 1600- 1100 î.Ch.) spre deosebire de arta
cretană, a fost creată de un popor războinic înzestrat cu forţă şi rezistenţă legendară,
calităţi ce au inspirat poemele homerice. Cetăţile lor impunătoare, Tirint şi Micene, pot fi
şi astăzi străbătute. Tehnica lor constructivă a îmbinat blocuri uriaşe de piatră, perfect
fasonate (alcătuind aşa-numitele ziduri ciclopice).

 Opere importante:
Decoraţia sculpturală a Porţii cu lei. Cei doi lei afrontaţi, simboluri ale forţei
solare victorioase, încadrează o coloană robustă, la rîndul ei simbol al axei lumii, al
echilibrului cosmic. Ansamblul sculptural dovedeşte un deosebit simţ al proporţiilor
monumentale.
Masca funerară de aur atribuită lui Agamemnon. Micenienii posedau o tehnică a
orfevrăriei preluată de la cretani, dar ei au conferit acestor piese funerare o forţă
expresivă excepţională. Severitatea, concizia şi nobleţea trăsăturilor le amplifică aspectul
hieratic, specific artei sacre.

ARTA GRECIEI ANTICE :CRETA

Arta cretană

 Pe parcursul mileniului II, în lumea antică a început un proces de deplasare a
centrului de interes din regiunile Orientului Apropiat către regiunile mediteraneene
numite astăzi europene. Acest proces, care va culmina cu civilizaţiile greceşti şi romane,
începe în insula Creta odată cu civilizaţia minoică ( 2600-1400 î.Ch). Arta cretană se
desprinde de canoanele formale şi ideologice multimilenare ale Egiptului. Pentru prima
dată în istoria artei, imaginile exprimă bucuria de a trăi a unui popor liber, plenitudinea
sentimentelor omeneşti de comuniune cu natura. Frescele descoperite în palatul din
Cnossos exprimă, prin culorile vii, exuberante, şi prin ductul graţios, dansant, al
desenului, un mod de viaţă nu doar luxos şi rafinat, ci mai ales un sens al libertăţii de a
gîndi fără precedent în antichitate. Acest fel nou, plin de prospeţime, de a privi raportul
dintre om şi lume, a fost transmis civilizaţiei greceşti, care l-a rafinat şi l-a transfigurat în
ceea ce numin astăzi “miracolul grecesc”,fenomenul de vîrf al artei si filosofiei antice.
 Opere reprezentative:
Palatul din Cnossos (1600-1500 î.Ch.). Elevaţie fastuoasă, planimetrie încifrată.
Traseele extrem de complicate ale ruinelor încăperilor au condus la ideea existenţei “in
situ” a unuia dintre cele mai fascinante simboluri ale umanităţii: labirintul.
Prinţul cu flori de crin, Mica Pariziancă, Taur cu acrobaţi, Grifoni afrontaţi
printre crini. Aceste denumiri poetice numesc cîteva din frescele descoperite la Cnossos,
a căror modernitate frapeză şi astăzi, nu doar in secolul XIX, cind au fost descoperite.
Suflul unei nemaivăzute libertăţi imaginative reclamă folosirea unor culori extrem de vii
combinate în raporturi cromatice decorative, dar un decorativism foarte rafinat.
Zeiţa cu şerpi. Statueta de cult păstrează încă linia generală a canonului oriental,
dar trăsăturile şi decoraţia este marcată de o nouă şi stranie vitalitate.
Vase ceramice cu linii dinamice, curbilinii, bogat decorate cu trasee meandrice şi
spiralate ce descriu o faună / floră marină luxuriantă. Remarcabil este Vasul cu
caracatiţă.

Civilizatia greaca

Civilizatia greaca se naste în împrejurari violente si tulburi, cunoscând o îndelungata perioada de involutie si de existenta rurala. Pentru aceasta poemele homerice sunt singurul document scris care s-a pastrat. Ruralizarea civilizatiei grecesti este marcata prin disparitia marilor asezari urbane cu arhitectura monumentala si prin involutia tuturor mestesugurilor si tehnicilor, cu relativa exceptie a ceramicii, unde traditia s-a pastrat cel mai puternic, bogatul decor minoic si micenian fiind înlocuit cu un decor geometric relativ sarac si caracterizat de teama de gol. De aici cele doua nume care se dau acestei prime epoci a fierului grecesti - epoca homerica sau perioada geometrica.

În ceea ce priveste organizarea sociala, civilizatia greaca din aceasta perioada este o societate puternic militarizata, razboinica, condusa de sefi, dupa toate aparentele ereditari, dar în acelasi timp supusi unei cenzuri populare. În cadrul acestei organizari, ierarhiile sunt riguroase iar legatura este în primul rând legatura de sânge, sistemul de rudenie.

Poemele homerice nu-i mentioneaza pe dorieni. Patrunderea dorienilor în Grecia nu are caracterul unei campanii de cucerire sistematica, ci mai degraba o colonizare agricola. Aceasta reocupare de catre dorieni a teritoriului grecesc s-a mentinu, în primele etape, în limitele unei civilizatii rurale. Abia în secolul al VIII-lea î.e.n. avem certitudinea aparitiei unor orase, adica a unor structuri concentrice, polarizând în jurul unui centru în acelasi timp economic, mestesugaresc si comercial, ritual ceremonial, militar si politic, orase care se bucura de autonomie si au o structura de stat independenta. În acelasi timp, odata cu aparitia oraselor de reface întreaga retea de schimb, creându-se astfel premisele pentru dezvoltarea urbana a Greciei. Tot în aceasta faza apar primele forme de semne premonetare, asa numitele obele, care servesc drept echivalent general în relatiile de schimb.

Forma politica este regatul, cu dinastii în general ereditare, dar spre sfârsitul epocii geometrice apar premisele democratiei antice. În general societatea greaca cunoaste doua instante politice a caror importanta va creste în decursul timpului în defavoarea institutiei monarhice: senatul (adunarea celor batrâni, a sefilor de familii) si adunarea poporului (initial limitata doar la cetatenii înarmati, ulterior deschisa tuturor cetatenilor si comportând drepturi politice egale pentru toti). Aceasta evolutie nu a fost simpla. Reformele celor 3 mari legiuitori Dracon, Solon si Clistenes au fost însotite de framântari violente.

Prin secolul al VII-lea î.e.n, demosul atenian s-a rasculat cerând legi scrise si reforme: reîmpartirea pamânturilor, anularea datoriilor si a sclaviei din datorii, drepturi politice. Desi s-au dat primele legi scrise (legile lui Dracon, 621 î.e.n.) care îngradeau abuzurile judecatorilor, conflictele au continuat.  Spre a împiedica izbucnirea unor rascoale, aristocratii au însarcinat în 594 î.e.n. pe arhontele Solon, (cunoscut în Atena prin poeziile sale cu teme patriotice)  sa reorganizeze, pe baze noi, statul atenian. Reformele sunt considerate o adevarata constitutie ateniana. Potrivit acestor reforme, sclavii datornici au fost eliberati. Au fost rascumparati si readusi în patrie sclavii vânduti sau fugiti în alte tari. În locul vechii împartiri a populatiei dupa origine (nastere) Solon a împartit-o dupa venit. El a fixat drepturile si îndatoririle fiecarei categorii dupa cantitatea de grâu pe care o avea.  Acesta lege micsora prestigiul eupatrizilor, care nu mai puteau conduce neconditionat cetatea, ci doar daca erau si bogati. Desi reformele lui Solon au micsorat puterea aristocratiei ateniene si au întarit demosul, ele nu au adus liniste în polis. Solon însusi spune ca  "si-a tinut scutul la mijloc" (între popor si nobili).

Dupa moartea lui Solon, puterea a fost preluata de un tiran capabil numit Pisistratus.  În 510 î.e.n, dupa 20 de ani de la moartea lui Pisistratus în Atena conducea un tiran pe nume Hippias; locuitorii erau indignati de samavolniciile lui. Unii s-au revoltat, dar au fost pedepsiti.  Revolta din anul 510 î.e.n a fost organizata de Clistene, sprijinit de Sparta.  El era un aristocrat cu idei progresiste si a devenit conducatorul partidei populare. Dupa alungarea tiranului Hippias, el nu a fost ales conducator al cetatii datorita conceptiilor sale neagreate de cetateni, ci a câstigat Isagoras, seful Partidei oligarhice. O noua revolta acum împotriva lui Isagoras, face din Clistene noul conducator al orasului si în 509-507 î.e.n elaboreaza reformele ce vor fundamenta democratia ateniana: a împartit populatia pe baza de teritoriu, în districte, amestecând astfel pe aristocrati în masa poporului.  A întarit adunarea poporului, armata; a împiedicat patrunderea în conducerea statului a elementelor primejdioase democratiei înfiintând ostracismul. Ostracismul înseamna exilarea din tara a aceluia pe care poporul îl socotea primejdios democratiei si intereselor sale. Cuvântul ostracism vine de la ostrakon care în greceste înseamna ciob si pe care se scria numele celui ce urma ca, prin votul Adunarii poporului, sa fie alungat pentru 10 ani.

În ceea ce priveste arhitectura, acum se definesc cele trei ordine de constructie: doric, ionic si corintic. Ordinul este un subansamblu coerent de sistem constructiv prin a carui repetitie ordonata se obtine întregul sistem. Elementul care sta direct pe sol si suporta întreaga constructie este stilobatul cu trepte.

Perioada arhaica dureaza de la 725 î.e.n. pâna la 479 - data caderii Acripolei ateniene sub persi. Este perioada în care se structureaza si se transforma toate aspectele esentiale ale civilizatiei grecesti: statul cetate, democratia antica, structura monumentala a oraselor, tipologia arhitecturii grecesti, arta plastica figurata greceasca, literatura greaca. Trecerea de la perioada arhaica la perioada clasica, este caracterizata de revolutia eliberarii reprezentarii figurale, de democratia antica, de filozofia clasica greceasca, detasata de mitologie si teologie.

Un prim aspect al perioadei arhaice îl constituie colonizarea greaca. Determinata de cauze multiple - demografice (saturatie demografica în zona Greciei continentale si chiar în arhipelag), economice (nevoia de noi surse de materii prime si piete de desfacere), sociale (luptele interne din cadrul societatii grecesti) - colonizarea pleaca de la primele roiri agrare si ajunge ulterior sa exporte modelul polis-ului cetatilor-stat grecesti, ducând astfel la aparitia de noi orase care pastreaza legatura cu metropola, cetatea-mama. Fenomen nemaiîntâlnit pâna atunci în istorie, colonizarea va cuprinde tot bazinul de est al Mediteranei, Marea Neagra, Sicilia si sudul Italiei. 

În aceasta epoca se constituie marile sanctuare grecesti: Delphi, Olimpia, Delos. Totodata epoca arhaica parcurge drumul de la scrierile homerice la poemele didactice ale lui Hesiod, la odele corale ale lui Pindar. Tot acum se constituie idealul de frumusete grecesc; este epoca în care apare filozofia.

Urmând dupa marea zguduire a razboaielor medice si dupa victoria grecilor asupra imperiului persan, perioada clasica reprezinta epoca de apogeu a civilizatiei grecesti, democratia gasindu-si formula optima la Atena, sub conducerea lui Pericle.

Pe la jumatatea secolului al V-lea în Atena au reînceput luptele dintre democrati si aristocrati. Au învins democratii condusi de Pericle. În timpul sau, democratia ajunge la cea mai mare înflorire. Adunarea poporului a capatat cel mai important rol în stat. La ea participau toti cetatenii de peste 20 de ani. Pericle a creat si alte organe de conducere, slabind puterea aristocratilor. A hotarât ca functionari sa fie trasi la sorti si unele functii sa fie platite ca sa poata ajunge la treburile obstesti si oamenii mai saraci din demos.  Spre a educa cetatenii,  Pericle a hotarât sa se plateasca din fondurile statului participarea acestora la spectacole. Vreme de 15 ani, Pericle a fost ales în calitate de membru al colegiului celor 10 strategi.  Mare orator, bun organizator si comandant militar, foarte instruit, Pericle a contribuit la întarirea statului atenian si la înflorirea culturii. Era prieten cu oameni învatati si artistii cei mai mari ai vremii sale, care se întâlneau si discutau în casa sa. A fost "sufletul cetatii sale". A ridicat Atena pe cele mai înalte culmi, facând din ea "scoala întregii Elade". Pericle a legat de Atena portul Pireu, cel mai vestit din Grecia prin asa-zisele  "Ziduri lungi" strabatute de strazi.

Totodata este epoca lui Platon si Aristotel, a lui Fidias si Demostene.

Epoca elenistica începe odata cu cucerirea macedoneana. Acesta pe de o parte raspândeste ideile si formele culturii grecesti în Orient, iar pe de alta parte vehiculeaza forme si idei provenind din Orient în întreaga lume greceasca. Înca de pe vremea lui Alexandru câteva importante creatii - Mausoleul din Halicarnas sau templul zeitei Artemis din Efes, depasesc limitele traditionale ale artei grecesti, admitând o compozitie complexa în care claritatea ordinelor este depasita de complexitatea coronamentelor, iar seninatatea clasicului face loc patosului si dinamismului.

Cucerirea Orientului a dat nastere unor monarhii elenistice, forme politice hibride îmbinând regalitatea traditionala macedoneana, compatibila cu existenta comunitatilor de oameni liberi, cu cetatile-stat, care îsi pierd partial independenta, intrând sub autoritatea regilor elenistici. Toata epoca elenistica poate fi înteleasa ca un imens proces de sinteza între lumea orientala si cea greceasca, de sinteza ce tinde catre constituirea unei formatiuni teritoriale unice, în care modelul propus este, totusi, cetatea autonoma, dar care nu poate fi realizat decât prin constituirea unor mari unitati politice teritoriale conduse monarhic. De aici o dinamica accentuata a societatii elenistice, frecvente conflicte între formatiile politice elenistice si o permanenta neliniste exprimata cultural si artistic atât prin patrunderea rapida a unor forme orientale, cât si prin expresii tensionate, agitate si excesive.

Semnificative pentru civilizatia greaca sunt si doua din Cele 7 minuni ale lumii antice:

Statuia lui Zeus din Olimp

Templul Zeitei Artemis din Efes

Civilizatia miceniana

Începuturile civilizatiei miceniene coincid cu marea migratie a indoeuropenilor care ocupa teritoriile arhipelagului grecesc. Astfel, asezarea de la Micene comporta ocupata de aristocratia razboinica miceniana (aheeana, cum se numesc noii veniti), înconjurata de mormintele monumentale ale sefilor acesteia si un oras jos, deschis, locuit de agricultori si de mestesugari. Citadela este fortificata cu ziduri masive, iar în interiorul ei sunt ordonate pe terase câteva constructii între care domina tipul de megaron - o constructie patrulatera compusa dintr-un vestibul si o sala acoperita cu un acoperis cu doua pante, cu functie de resedinta, prevazuta cu o vatra centrala. În acelasi timp este si sala de adunare, ceremonii, sediu al puterii. Noii veniti, aheenii, vorbeau o limba greceasca primitiva. Lupta (între razboinici, scene de vânatoare, etc) este tema preferata a picturilor care decoreaza palatele miceniene.

Civilizatia minoica

Având ca epicentru insula Creta si insula Thera (Santorin - astazi), distrusa ulterior în mare parte de un cutremur, civilizatia minoica este caracterizata de ample asezari urbane: Knossos, Phaistos, Hagia-Triada, dominate de un palat. Spre deosebire însa de palatele orientale si egiptene, adevarate fortarete, palatele minoice nu sunt fortificate si sunt ordonate în jurul unei imense curti interioare deschise pe care o marginesc cu fatade deschise, dublate de portice, din coloane de lemn cu capitele de piatra, numite protodorice, curtea interioara servind drept piata publica pentru ceremonii si adunari. Aceasta piata publica este si principalul for ceremonial al comunitatii, fara sa comporte sanctuare închise, misterioase. În curte aveau loc întrecerile si jocurile rituale, reprezentate de altfel în picturi si pe inele sigilare.

Regalitatea cretana se asemana cu cea orientala si egipteana prin faptul ca, dupa acelasi model, se situa în fruntea unei ample birocratii bazata pe un grup social specializat al stiutorilor de carte si avea drept sediu un palat care concentra nu numai functiile rezidentiale si protocolare ci si functiile ceremoniale, administrative, militare si economice ale întregii comunitati. Ca si în Orient, economia era una de schimb în natura, nu monetara, dar, spre deosebire de Orient, comunitatile agricole sau mestesugaresti se pare ca erau constituite din oameni liberi.

Datorita faptului ca majoritatea teritoriilor ocupate de civilizatia minoica erau situate pe insule, navigatia era o ocupatie deosebit de importanta, constituind principalul factor dinamic al societatii.

Civilizatia cretana a inventat un sistem de scriere caracterizat prin 3 etape: etapa hieroglifica, etapa linearului A si etapa linearului B, preluat apoi de societatea miceniana. Dintre acestea doar scrierea lineara B a putut fi descifrata, ea exprimând o limba greceasca primitiva, asemanatoare cu limba lui Homer - aheeana.

Sfârsitul civilizatiei cretane s-a produs brusc, fiind probabil urmarea unui cataclism natural.

Elenismul

Dupa cucerirea de catre Alexandru a uriasului imperiu, care se intindea din Grecia in apus pana in fluviul Indus in rasarit,cultura greaca si-a extins influenta pe intreg teritoriul si s-a impletit cu inflluente orientale,dand nastere unei culturi elenistice remarcabile si minunate. Ea a inflorit,indiferent de relatiile politice sau militare existante,pana aproape de aparitia Imperiului Roman,pentru ca mai tarziu sa contribuie,prin intermediul arabilor,la modelarea stiintei si artei europene. Centrul cultural al elenismului in sec. al III-lea i. Hr. a fost Aleandria,orasul din Delta Nilului ridicat de Alexandru cel Mare.Orasul avea o biblioteca,Museion,cu sute de mii de carti(suluri de papirus),dupa care a fost mai tarziu ridicata o biblioteca similara la Pergam.Elenismul a atins puncte culminante in matematica prin Euclid,in astronomie prin Aristarh din Samos si in filologie prin Aristarh din Samothrace. In locul dialectelor folosite pana atunci a fost introdusa o limba literara unitara.
In domeniul constructiei de noi orase s-a impus cu succes planul lui Hippodamus(strazi perpendiculare unele pe altele),dupa care sunt modelate si orasele moderne.

Statul lui Alexandru Macedon

Grecii isi privisera mereu cu dispret rudele muntoasa si racoroasa Macedonie. Cu toate acestea si in ciuda discursurilor critice ale lui Demostene la adresa macedonenilor,numite Filipice(cu referire la Filip al II-lea Macedoneanul),ei au ingenunchiat in fata acestora in anul 338,in batalia de la Chaironia impotriva lui Filip al II-lea Macedoneanul si a falangei lui,dar mai ales in fata cavaleriei macedonene conduse de fiul lui Filip si elevul lui Aristotel,Alexandru Macedon. Cand,in acelasi an,Filip al II-lea a fost ucis,comanda a fost preluata de tanarul de doar 20 de ani Alexandru,care a ajuns astfel in linia intai in confruntarea cu persii. Cu o armata de 32 000 de pedestrasi si 5 000 de calareti deosebit de bine organizata,Alexandru a trecut de stramtoarea Dardanele,a biruit asupra lui Darius al III-lea in doua batalii,a taiat asa-numitul nod gordian(nodul era pastrat in orasul Gordia,iar celui care avea sa-l desfaca ii era promis regatul; Alexandru,in schimb,l-a taiat pur si simplu cu sabia) si a ocupat teritorii intinse pana la fluviul Indus.
Alexandru a murit de friguri prematur,in anul 323,la Babilon. Regiunile cucerite,Asia Mica,Mesopotamia,Afganistan si Bactria au fost unite cu Grecia ca sa formeze primul im[eriu cunoscut in lume,organizat si condus excelent din punct  de vedere al transporturilor,circulatiei informatiilor si administratiei,acestea datorita mostenirii lasate de fostul stat persan.
Mostenirea lui Alexandru a constituit obiect de discordie intre generalii sai,diadohii. In urma acestor batalii s-au pastrat trei mari regate: Lagid in Egipt,unde succesiunea a fost preluata de Ptolemeii care au dat-o pe ultima regina egipteana,Cleopatra Saleucid in Asia si Antigodin in Grecia si Macedonia. Civilizatia greaca nu s-a prabusit in urma acestor evenimente,ci dimpotriva,limba,arta si comertul grecesti au cucerit intreg Orientul Apropiat, In ciuda ocupatiei romane si mai tarziu a aparitiei statului bizantin,intreaga lume civilizata a Orientului a vorbit,a scris si comunicat in limba greaca vreme indelungata.

https://www.youtube.com/watch?v=K5jFkGqbwpE

http://documentare.digitalarena.ro/grecia-secretele-trecutului-2006-hd/

Civilizatia palatiala

Existenţa istoricã a grecilor se remarcã în primul rând prin elaborarea unei formule de organizare politicã proprie, precum şi forţa de iradiere culturalã. Centrele politico-socilae sunt de sine-stãtãtoare, fie cã este vorba despre cetãţile palaţiale cretane, fortãreţele miceniene sau polisurile greceşti. Nu poate fi vorba despre o formulã unitarã de stat teritorial, în ciuda alianţelor aspectul individual primeazã. Termenul de ”greci” are conotaţii lingvistice, nu politice. Importantã pentru grecitate este şi definirea cetãţeanului, ca parte dintr-un tot colectiv, participant la viaţa politicã, militarã şi religioasã.

La un moment dat istoria Greciei începea de la Homer. Aceasta este împinsã înainte prin iniţiativele lui Schliemann, care în 1870 dezvãluie Troia, continuând apoi sãpãturile la Micene. Cercetarea ulterioarã a lui Dörpfeld, Blegen sau Evans conduc la apariţia unui nou orizont istoric, cel al lumii egeene şi civlizaţiei bronzului din spaţiul grecesc. Datarea s-a putut realiza prin compararea dovezilor arheologice din teritoriul cretan şi micenian cu cele egiptene, de cãtre Flinders Petrie, în 1880, prin care se evidenţiazã corespondenţa cronologicã a vaselor miceniene din oaza Fayum cu documentele datate din vremea Regatului Nou Egiptean (Amenophis al III-lea, Ramses al VI-lea, anii 1400-1050 a.Hr.). din 1953, odatã cu descifrarea scrierii silabice, linearul B, întrebuinţate de cãtre micenieni, prezenţa grecilor la sud de Balcani este împinsã în mileniul al II-lea a.Hr. Epoca bronzului se împarte în trei perioada: timpuriu (3000-2000/1900 a.Hr., mijlociu (2000/1900-1600 a.Hr.) şi târziu (1600-sec. al XII-lea a.Hr.). ultimel douã perioade sunt cele în care se dezvoltã civilizaţiile palaţiale (minoicã în Creta, helladicã în Grecia continentala, cicladicã în Egeea).

Trecerea la epoca fierului este marcatã de secolele obscure, care alcãtuiesc epoca geometricã sau homericã (XII-IX), urmate de epoca arhaicã (VIII-VI) şi cea clasicã (îndeosebi secolul al V-lea a.Hr.). în secolul IV lumea greceascã este supusã unor frãmântãri, pentru ca odatã cu înfrângerea de cãtre macedoneni la Cheroneea sã intre în faza elenisticã. O primã dezvoltarea poate fi atribuitã neoliticului, asociat cu o creştere demografica, un grad mai mare de ocupare teritorialã, o mai bogatã activitate meşteşugãreasca. S-a emis ipoteza unor deplasãri de populaţie dinspre teritoriile microasiatice, datã fiind cunoaşterea meşteşugurilor şlefuirii şi perforãrii pietrei, precum şi a cerealelor care se cultivã în Orient. Pe de altã parte însã, neoliticul din Thessalia şi Peloponez prezintã aspecte de dezvoltare localã. În aceastã epocã se intensificã navigaţia în Egeea, au loc instalãri de populaţie în insule, apar schimburile la distanţã. Totodatã apar şi ierarhiile sociale, atestate prin descoperirile de la Dimini şi Sesklo, unde clãdirile de tip ”megaron” dovedesc existenţa unei elite locale.

În ceea ce priveşte epoca bronzului, nu avem de-a face cu o dezvoltare uniformã, în prima parte înfloreşte civilizaţia în insule, apoi o dezvoltare în Creta, pentru ca în cele din urmã sã o ia înainte comunitãţile miceniene din Grecia de sud. Sunt atestate locuinţele de mari dimensiuni (casele cu coridor), atestate la Lerna, Theba sau Messenia, se accentueazã stratificarea socialã, dupã cum o dovedeşte inventarul funerar (la Phaistos de pildã s-au descoperit multe arme şi podoabe), se specializeazã meşteşugurile şi sistemul de organizare. Sistemul palaţial este notabil, definit prin gravitarea unor comunitãţi în jurul unui centru de putere. O problemã greu de disecat în aceastã perioadã o reprezintã cea a ultimei etape de indo-europenizare, trasarea direcţiilor de mişcare şi a etapelor invaziilor fiind anevoioasã. Lingvistic se constatã cã începând cu mileniul al XV-lea vorbitorii de graiuri greceşti sunt deja stabiliţi în Peloponez, adicã purtãtorii civilizaţiei miceniene.

Ceea ce se poate constata arheologic este prezenţa unor nivele de distrugere la finele bronzului timpuriu, dar introducerea de noi tehnici de prelucrare a metalelor, a unor construcţii cu absidã, a tumulilor, a noi forme ceramcie, nu poate fi încadratã intr-un tablou coerent spaţio-temporal. Cel mai probabil înainte de dezvolatrea poleis-urilor au existat mai multe sensuri de deplasare de populaţie. A fost un sens dinspre Asia Micã, au fost dupã aceea contacte ale insulelor, a fost un sens dinspre Grecia continentalã. Rezultatul complexului proces este o relativã omogenizare a ariei dintre sudul Peninsulei Balcanice, bazinul egeean şi coasta vesticã a Asiei Mici, resimţitã mai ales lingvistic prin existenta mai multor dialecte ale unei singure limbi, cea greceasca: dialectele ionic (Attica, Eubeea, Ciclade, Chios), eolic ((Thessalia, Beoţia, Lesbos), doric (Argolida, Creta, Rhodos, Kos), greaca de nord-vest (Peloponez, Focida, Etolia).

Civilizatia palatiala

Sã vedem acum câteva trãsãturi ale epocii palaţiale. In Creta (anii 2000-1450 a.Hr.) palatul reprezintã punctul de coordonare şi decizie politico-religioasã. Palate au fost dezgropate la Cnossos, Mallia, Haghia-Triada, Phaistos, Zagros. Cel mai de seamã se pare cã a fost Cnossos. Prosperitatea se întrevede din ceramica finã şi policromã, metalurgia bronzului, lucrãrile edilitare precum depozitele i hambarele, sistemele de scriere (hieroglifele şi linearul A). Ierarhia socialã reiese din existenta mormintelor familiale, completate de complexele sepulcrale individuale, în care se foloseşte ritul înhumaţiei. Realţiile cu Orientul şi Egeea sunt destul de numeroase, cretanii apãrând menţionaţi la Ugarit şi Mari, iar în documentele egiptene sunt denumiţi keftai.  În perioada despre care vorbim dezvoltarea Greciei continentale nu se comparã cu cea din Creta. Notabilã este cetatea Orchomenos totuşi, unde avem ceramica monocromã minyanã. Creta deţine monopolul comercial cu Orinetul în domeniul ceramicii (stilul Kamares). Remarcabile sunt şi sanctuarele pe înãlţimi (la Kato-Symni de pildã, dedicat lui Hermes şi Afroditei).

Care este rolul palatului cretan? Si Orientul cunoaşte un sistem palaţial centralizat, dar sunt şi state în care controlul regal în teritoriu este unul lax, regele mulţumindu-se doar cu plata de impozite. Rolul de loc de depozitare deţinut de palatul cretan a indus ideea cã situaţia ar fi similarã statului orinetal centralizat, dar arheologic s-au documentat palate precum cele de la Haghia-Triada sau Mallia, care funcţioneazã mai mult sau mai puţin independent. Mai mult, în cea de-a doua perioada palaţialã apar cartierele meşteşugãreşti, care restrâng spaţiile de depozitare. Pe plan religios, nu existã o singurã divinitate asociatã puterii regale, dacã la Cnossos îl avem pe Zeus, la Kato-Zagros îl avem pe Poseidon. În ceea ce priveşte puterea maritimã (thalassocraţia de care vorbea Tucydides) nu avem indicii despre o hegemonie politicã sau metode de control economic aşa cum le-a avut Athena în Liga dello-atticã. Rolul comercial al insulei şi prosperitatea sa economicã sunt de necontestat, dar comparaţia cu situaţia atenienilor în secolul al V-lea a.Hr. este exageratã. Dupã faza de distrugere, centrul de greutate se mutã de la Cnossos la Kydonia, dar per ansamblu civilizaţia decade.

Cât despre civilizaţia micenianã, aceasta o integreazã în continuare pe cea cretanã, dar şi în Grecia continentalã se constatã continuitate între bronzul timpuriu şi cel târziu. Într-o primã fazã (pânã în secolul al XV-lea a.Hr.) are loc sinteza cu elemente locale şi alcãtuirea unei grupãri de aristocraţi rãzboinici, în faza a doua este maxima dezvolatare (1450-1370 a.Hr.), dupã care urmeazã declinul (secolele XII-XI a.Hr.). comunitãţile din Peloponez vor evolua în aşezãri proto-urbane cu centrul reprezentat de palatele de mari dimensiuni (ciclopice). Deosebirea faţã de cele cretane constã în sistemul de fortificaţii, relevat la Mycene, Tirynth, Pylos, care denotã o societate rãzboinicã. Regele este principala autoritate politicã şi militarã, apãrând în textele miceniene drept wa-na-ka, este stãpânul oamenilor şi teritoriilor pe care producãtorii, da-mo, îl lucreazã plãtind centrului o parte din venituri. Tãbliţele în linear B amintesc şi de te-re-ta, o categorie socialã aristocraticã, sub rege. Proprietarul nominal al pãmânturilor este regele, cel care controleazã şi domeniul militar. În texte luptãtorii de elitã sunt numiţi e-ge-ta. Aşadar avem de-a face cu o ierarhie dublã: una militarã şi una economicã.

În urma extinderii politico-militare a civilizaţiei aheene în bazinul egeean are loc o sintezã religioasã între elementele continentale şi cele insulare, dupã cum se observã în sanctuarele de la Phylakopi sau Keos. Sunt atestate divinitãţi din panteonul grec tradiţional, precum şi vechi culte de sorginte cretana (Zeus-copil, Potnia – zeita fiarelor). Rolul important al divinitãţilor feminine este înlocuit în mare mãsurã de suveranitatea rãzboinicã masculina. Ce raporturi existau între centre? Este dificil de vorbit despre subordonare, dar probabilitatea, de pildã, a unei campanii de anvergurã la Troia, care sã adune mai multe cetãţi, nu este exclusã. Bogata civilizaţie micenianã îşi va extinde controlul asupra Cretei, dar la rândul sãu va intra în colaps. Dispar piramida cu vârful în acel wa-na-ka, dispare scrisul, ultimele tãbliţe fiind redactate la Pylos în prima jumãtate a secolului al XIII-lea, la Tirynth prin 1180, iar la Mycene tot prin secolul al XIII-lea.

Harta distrugerilor nu este coerentã, avem de-a face cu o mişcare dezordonatã de populaţii care caracterizeazã tot bazinul est-mediteraneean şi se întinde pe câteva secole. Se mai adaugã şi transferul de populaţie greacã spre insule şi Asia Micã, schimbãri climatice, modificarea raporturilor de forţe, multã vreme în favoarea aheilor, prãbuşirea demograficã. Intrãm în epoca obscurã.

Razboiul Peloponesiac, Grecia Antica la ascensiunea Macedoniei

Dupa razboaiele greco-persane,intre anii 480-430 i. Hr. Atena s-a tranformat,gratie activitatilor comerciale,economice si politice initiate de Pericle,in cea mai importanta forta democratica a Greciei. Ea a constituit un model de dezvoltare demn de urmat pentru toate celelalte polisuri,in afara Spartei,care intruchipeaza regimul oligarhic autoritar. Acest lucru a dus inevitabil la aparitia de tensiuni intre state si in final la conflict armat,care a polarizat polisurile grecesti intr-o confruntare lunga de 27 de ani, in care Atena maritima a pierdut razboiul cu Sparta militara si democratica,aceasta din urma obtinand hegemonie asupra teritoriului grecesc. Complet istovita din cauza razboaielor,Grecia nu a mai fost capabila sa tina piept noii forte de la nor de ea,Macedonia. Dupa infrangerea suferita in batalia de la Chaironeia in anul 338 i. Hr.,Grecia a devenit parte componenta a Macedoniei,sau,spus mai elegant a uniunii macedano-grecesti,care se pregatea pentru confruntarea finala cu Persia.